...Si totusi... Suntem OAMENI...
Adolf Hitler: “Viata nu iarta slabiciunea”
Sa vezi, sa traiesti, sa existi.
Sa rezisti!
Dar rezistenta se supune netrebniciei, ignorantei, rautatii: supravietuirii.
Cand viata nu isi merita rezistenta, slabiciunea ataca labirintul neiertator. In inima labirintului se afla un antidot pentru durere. Dar mai ales pentru cea sufleteasca.
Cand viata nu isi merita rezistenta, gravitatea situatiei surprinde orice fel de fericire, uimire si tristete. Dar astfel, o indiferenta mistuitoare ii cuprinde inima omului.
Sa gandesti pozitiv este un dar al naturii, o urma de speranta, in negura intunecata a creierului omenesc, cu lumi minuscule, nedescoperite, neimaginabile.
Particulele minuscule ale naturii, oamenii atat de micuti, dar atat de importanti, de speciali, fiecare viata, fiind un suflet pereche pentru alta viata, tinand strans firul neimaginabil al omenirii, evoluand si trecand prin viata, sprijinindu-se uniii pe altii sau dimpotriva.
Viata ii antreneaza pe fiecare, de la mic la mare, de la slab la puternic. Si astfel cu o bogatie discreta de inteligenta si desteptaciune, o viata isi urmeaza frumosul curs, agatandu-se de mai mult decat atat, poate si de alte sentimente mai mult sau mai putin delicate: iubire, dragoste, speranta.
Cu capul zdrobit de dorinta arzatoare, cu chipul in flacari de slabiciune neiertatoare, trece prin viata scurta, plictisitoare, schimband un abis de tristete si plictiseala intr-un abis de speranta si astfel, viata invinge ceea ce ne ataca visele frumoase, placerea de a exista, sau chiar si neplacerea, salvand suflete de la pieire.
Cu glasul slab si cu un pumn de praf de fericire, arunca peste universul intunecat, stralucind in mii de particule numite stele, ca niste diamante abisale, diferite si speciale, fiecare in felul ei, fiecare de o culoare diferita, atingand o scara de suprematie absoluta in lumea corpurilor ceresti.
Dar subiectul continua sa se deplaseze gratios de subiectul principal, de ceea ce conteaza cu adevarat in viata fiecarei persoane, fiecarei fiinte de orice sex, cu orice caracter, de orice fel, bun sau rau, fiecare are inima lui si fiecare inima este importanta, cu? fiecare suflet este important pentru El, creatorul a tot ce exista si ce ar trebui sa mai existe, ajungand astfel sa conteze nu numai o singura viata pentru alta, ci toate, sau cel putin, o multitudine.
Si unii spun ca plansul determina slabiciunea sufleteasca, dar, de fapt, determina o diferenta uimitoare, exagerata, diferita si chiar speciala, eliberand sufletul de orice urma de aglomerare de emotii, bune sau rele. Astfel, argumentul pe care majoritatea oamenilor il adopta asupra plansului, se destrama convingator.
Si altii spun, ca iubirea si suferinta sunt semne de slabiciune fizica si psihica, diferentiind ceea ce ar insemna sa rezisti cu greu sau sa rezisti foarte usor. Si fiecare suflet care destrama sentimentul minunat de dragoste subliniaza o forta incapabila sa iubeasca.
Un suflu cald sa ii acopere usor urechea, corpul, apoi sufletul, inlaturand orice urma de pesimism si atragand optimismul nebun.
Asa e sa plangi, sa razi, sa suspini, sa canti, sa traiesti, sa iubesti, sa urasti, sau sa gandesti, dar mai ales sa razi cu gura pana la urechi, sa te bucuri de viata, fara sa iti pese de ce va fi maine, sa gandesti la prezent, nu trecut sau viitor, fara sa dezgropi sentimente ingropate in alte sentimente, intr-o gramada infinita, amintindu-ti cum te bateau parintii cand erai copil, sau cum fetita/baiatul pe care il iubeai in secret iti vorbea, te lua de mana, te imbratisa si mai tarziu, chiar te saruta. Apoi disparea, soarele care rasarise curand apunea din nou in inima, lasandu-ti un optimism disperat, la o zi care va urma, cand te va tine din nou de mana, sau te va imbratisa, sau te va saruta.
Si continuand cu o durere oarba, un fir de fericire sa iti treaca printre degete, insemna un dezastru substantial, daunator pentru suflet, mai ales al celor slabi.
Totul era ca un lant trofic al sentimentelor, cele rele, “mancandu-le” pe cele bune, de la cel mai mare, la cel mai mic si neimportant. Cu amanuntele de rigoare, dragostea pamanteasca ocolea ceea ce ar fi trebuit sa insemne pentru lantul acela, trofic, o continuitate permanenta.
Prin ceea ce omul numeste speranta, acel “lant trofic” isi schimba sensul, sentimentele bune “mancandu-le” pe cele rele.
Teama continua sa se asterne printre ei, spalandu-le creierul, aducandu-i la rea credinta si infantilitate, scazandu-le curiozitatea asupra vietii ce le fusese data, de Tatal lor. El. Care ii urmarea. Dar ei nu simteau. Erau slabi.
Erau slabi si prosti.
Nu reuseau sa se desprinda de falsa realitate ce le fusese impusa de un anume ceva, care continua sa se strecoare in mintile lor micute, si pentru ei, prea putin importante. O cucerire in masa urma sa se abata asupra celor ca ei, care deveneau majoritari cu fiecare zi neimportanta care trecea aiurea, suflata de timp si de vant.
In capul lor era curent. Capul le fusese dezgolit de imaturitatea si stangacia de care dadeau dovada, devenind niste fiinte nule. Distrugandu-se pe sine, fara sa le pese macar.
O ultima urma de speranta, nu avea sa ii impuna slabiciunii care ii domnea nimic, continuand sa traieasca in vid.
Un prieten adevarat devenise un lux nemarginit. Un prieten fals devenise o dorinta nestapanita. Un nimic substantial nu era decat o gaura in sufletul celui care renuntase la lupta zilei, plictisit si obosit cu viata lui trista si goala. Nu avea familie, nu avea pe nimeni, nu avea nici o mangaiere, nici macar de la sine. Si astfel se ura, raspandind un miros de moarte si vechime.
Cu gratia timpurie si cenusie, timpul alerga in jurul lui, soarele devenise ceva in plus, nu o necesitate nemaipomenita, suportand atat lumina cat si intunericul si speranta rupta si negricioasa din el.
Era omul clasic, obisnuit, ca noi ceilalti, care contam doar pentru alte persoane, urandu-ne pe sine, dorindu-ne, in ziua de azi moarte, sub pretextul saraciei si al singuratatii, constituind un principal semn de slabiciune sufleteasca.
Cuvintele zburdau in aerul inegrit de vreme si de mucegai, inflorind in sensuri urate, neplacute. Cu chipul contorsionat de furie, faptasul ororii verbale isi arunca asupra victimei agresate, durerea stransa in suflet de cand prinsese radacini si de cand vazuse pentru prima oara soarele rasarind, in timp ce se ghemuia nepasator in bratele fierbinti ale fapturii ce-l facuse.
El il privea din cer, picurandu-i lacrimi amare peste corpul inca contorsionat de acea furie oarba, cauzata si din vina celor ce l-au urat prin vorbe, sau prin fapte.
Era slab si neajutorat, se temea de ceea ce era, de ceea ce devenea, de ceea ce nu isi dorise niciodata sa fie si spera sa fie normal si fericit, fiind printre singurii din lume cu astfel de capacitati dureros de frumoase si de dorite.
Spusele vantului erau doar niste bla bla-uri neimportante, trecand si fluturand pe langa urechia omului, participand la o campanie invizibila “salvati omenirea in secolul 21” si care ajunsese aproape de final, fiind o misiune imposibila.
Cu ochii tristi si pleoapele trase, cu mintea goala si cu capul plecat, cu riduri adanci, si un zambet neimportant, scluptat in buzele de gheata, aduceau la ramurile semi-umbrite din viata unui batran, care de mult fusese frumos si puternic, si care s-a bucurat pe deplin de viata minunata ce o avea, iar acum isi plange copii morti, doborati de slaba credinta si de pesimismul usturator.
Azi e azi si nu ar trebui sa pese nimanui despre durerea pe care o simteau cei ce pacatuiau, pe cand ieri nu le pasa nici celor care pacatuiau, caci erau nuli, de partea nimanui: erau “Elvetia”. Si acum se plang in pumni, si-si dau cu palmele in cap, isi rup parul si se vaita amarnic de faprtul ca nu au stat la picioarele celor care ii umileau, dar care le dadeau banii, sau umilul salariu al vietii, gandindu-se ca se poate trai prin asta. Dar maine, se vor gandi ca vor muri fericiti, ca de fapt au fost mereu cu picioarele infipte adanc in pamant, nepasatori la umilinta pe care o suportau, dar pe care nu o resimteau in suflet deloc, facandu-i pe cei slabi si rai sa planga pe ascuns de furie si pesimis.
Suflul inteligentei acoperea slab putine persoane, lasandu-le pe celalalte tot oarbe, sa isi agite mainile in intunericul vid, crapand sub un strat de nefericire, aidoma celor morti.
Un vis constituia o bariera intr-un somn placut, un cosmar constituia o realitate putin exagerata. Dar visul continua sa invinga mereu, placerea pe care o dadea insa celui in fapt, fiind intrerupta mereu la punctul culminant. Si totul se termina cu nervi si tristete, cu injuraturi, neschimband insa situatia cu nimic, visul nu avea sa continuie niciodata.
Cu greu se trage inapoi o fapta urata, cu greu se face o impresie buna, cu greu se recapata o impresie buna, dar o impresie rea, se facea aproape imposibil de repede. Apoi duceai o lupta grea, sa castigi din nou ceea ce avusesei odinioara. Si deseori.. pierzi.
Cu capul plecat mergi inainte, gafaind si respirand mai greu, mai greu. Si continui fara sa iti pese, cu vointa si rabdare, sperand totusi sa gasesti un capat la ceea ce traiesti in acest moment, si astfel, o inima slaba, ramane puternica, contrazicand astfel ca viata nu iarta slabiciunea!