Rănile speranţei

           În viaţă vei întâlni tot felul de persoane...am ţinut minte această frază şi m-am ghidat după ea mereu, dar toate principiile au fost distruse de o persoană care părea să fie diferită de toate tipologiile de persoane care erau specifice minţii mele. O persoană care a ştiut când şi cum să acţioneze ca să treacă de toate zidurile şi piedicile care îi stăteau în cale. Se presupune că maturitatea a fost cea care m-a impresionat, dar acum ştiu că acest aspect îi lipsea cel mai mult. Sau poate că inteligenţa a fost cea care a învins limitele şi acesta a fost poate singurul aspect care mi-a plăcut cel mai mult, dar totuşi urăsc să spun asta însă a fost o persoană care m-a surprins în toate modurile posibile. Avea dreptate cu tot ceea ce-mi spunea pentru că în ciuda aceea ce am încercat să arăt undeva acolo era doar o fata imatură care nu-şi putea stăpânii curiozitatea şi păşea fără pricepere pe un tărâm necunoscut care ascundea foarte multe mine.
           Încredere? Nu ar trebui să ai niciodată încredere într-o persoană şi chiar dacă se spune că toată lumea este nevinovată până la proba contrară, mereu am aplicat inversul acestui principiu şi m-am ferit de multe răni care ar fi putut să mă doboare. Am acordat prezumţia de nevinovăţie mult prea repede unei persoane care nu încerca decât să se joace. A reuşit într-un timp destul de scurt să mă cunoască mai mult decât au făcut-o alţii în ani şi ştia mult prea bine cum să-şi joace cărţile astfel încât să reuşească să obţină reacţiile pe care le aştepta de la mine. Am intrat într-un joc ale cărui reguli erau stabilite înainte ca măcar eu să realizez ce se întâmpla şi mi-a plăcut pentru o vreme când totul a început să o i-a raznat. Şi totuşi nu m-am oprit acolo, ci am schimbat regulile în mijlocul jocului sperând că lucrurile vor fi altfel, cu siguranţă speram la un alt fel de final. Nebunii au fost multe şi nu am vrut niciodată să mă opresc undeva pentru că îmi creea dependenţă şi nici măcar nu conştientizam acest lucru, singurul lucru pe care îl ştiam în acel moment era că vroiam mai mult şi că îmi plăcea într-o anumită măsură să trăiesc aşa în acel ritm plin de adrenalină.
           Curaj aş fi avut şi aş fi putut să ajung până în pânzele albe dacă îmi propuneam asta, dar era ceva în mine, în mintea mea care îmi spunea că lucrurile nu ar fi trebuit să decurgă astfel şi că toţi ceilalţi aveau anumite aşteptări de la mine. Erau alte persoane mult mai importante decât mine pe care nu-mi permiteam să le dezamăgesc în ciuda dorinţelor şi speranţelor mele, pentru că am plecat pe un drum care pentru mine nu are întoarcere până când nu ajung la finalul destinaţiei, acolo sus în vârf şi realizez scopul cu care am plecat de acasă zi de zi, ani de a rândul. Şi acelea nu sunt speranţele pe care mi le creează o persoană care îmi vinde iluzii mincinoase, ci sunt adevăruri care trebuie înfăptuite aşa cum mi-am propus încă de la început pentru că ele reprezintă realitatea mea.

           În final am realizat că speranţa răneşte cel mai tare, dar mai tare răneşte cel care oferă speranţele...am învăţat singură ce înseamnă ura, aşa că nu-mi este străin acest sentiment. Acum, însă experimentez un sentiment mult mai diferit decât tot ceea ce experimentasem până acum. După toate acele speranţe năruite tot ceea ce-mi mai rămâne este să ridic fruntea în sus, să adopt o poziţie şi să zâmbesc de parcă nimic şi nimeni nu s-ar fi întâmplat...Să mă prefac exact aşa cum mi-a arătat că nimic nu s-a întâmplat şi că eu nu am experimentat toate acele trăiri înainte. Zâmbind îmi amintesc şi acum acel chip, dar recunosc doar pentru mine şi pentru tine cel care citeşte aceste rânduri că acel zâmbet nu mă reprezintă în totalitate şi este doar o faţă pe care mi s-a arătat că trebuie să o adopt de atâtea ori încât cu greu mai deosebesc adevăratele trăiri.