Ca proaspăt absolvent, Tom îşi caută de lucru exclusiv în lumea modei, dar înfrumuseţându-şi un pic CV-ul. Ascunde faptul că la Chloé nu lucrase de fapt în echipa de design, iar că studiile sale la Parsons nu erau, iarăşi, în design per se. Totuşi, este insistent şi, în ciuda lipsei de experienţă, designerul american Cathy Hardwick, pe care o sunase în fiecare zi timp de o lună, îi oferă o şansă. Şi o face doar pentru că la interviu Tom este inteligent şi şarmant. Cathy povesteşte cum l-a întrebat în interviu cine sunt designerii lui preferaţi şi Tom i-a răspuns „Giorgie Armani şi Coco Chanel”. Câteva luni mai târziu, întrebându-l de aceşti doi designeri, Tom a recunoscut că o văzuse purtând Armani, aşa că nu mai era de mirare că primise jobul. Va fi asistent de design pentru următorii doi ani; în 1988 se mută la Perry Ellis, tot pentru doi ani, căci începe să simtă nevoia unei schimbări de peisaj mai ridicale. Cum mărturisea într-un interviu pentru New York Times, îi ajunse lucrul în America: „Dacă voiam să ajung un designer bun, trebuia să plec din America, unde propria mea cultură mă inhiba. O doză mai mare de stil în America, unde propria mea cultură mă inhiba. O doză mai mare de stil în America e considerat prost-gust, vulgar şi, drept urmare, e desconsiderat ca fiind prea mult. Europenii apreciază stilul.”
Gândul evadării în Europa devine o realitate în curând, când primeşte oferta de a se alătura casei Gucci, aflată atunci în pragul falimentului. Era 1990 şi nimeni nu mai voia să poarte Gucci, ceea ce pune o presiune imensă pe umeri lui Tom, încă un anonim pe atunci. „A fost un risc ca designer american să mă mut în Italia pentru o companie ce era deja departe de a mai fi un brand de succes.”, mărturisea Ford. Însă poate riscul în sine a fost ceea ce l-a atras, căci se mută la Milano împreună cu partenerul său de viaţă, jurnalistul de modă Richard Buckley.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu