O data cu venirea serii
“Viata este precum o melodie frumoasa, numai versurile cunt o incurcatura”
Am incercat sa nu ma gandesc decat la ceea ce simteam si poate ceea ce-mi doream cu adevarat si nu la ceea ce simtea ea si ceea ce-si dorea...
Marturisesc ca toata viata mea a fost un tumult continu, fie o agonie urmata de extaz, fie reversul medaliei. Niciodata nu m-am gandit prea mult la ceea ce simboliza fluxul acesta de experiente care ma incercau si poate nici nu-mi doream in definitiv sa le cunosc profunzimea si amanuntul, ci doar esenta si faptul ca eu traiam prin ele.
Pas cu pas, am remarcat ca fericirea era la fel de subreda cum ai clipi din ochi si cum de asemenea, nenorocirile nu vin niciodata singure.
Aveam deja 23 de ani si era anul cand din fericire sau nefericire, atingeam pragul celei de-a 24-a toamna. Nu stiam ce gandeau unele persoane despre varsta mea, insa cu fiecare an care trecea, eu credeam despre mine ca imbatranesc, cu toate ca in definitiv, eram aceeasi.
Dupa o perioada indelungata de studii si servicii, ramasesem acum fara un loc de munca, o mica desertaciune, care isi cauta deseori speranta intr-o iluzie de moment.
Dupa un an si ceva de cautari de locuri de munca, in care fie nu izbutisem sa ma calific pentru interviuri, fie interviurile fusesera mult prea dureroase sau nepasatoare, fie examenele la care participasem si ma pregatisem intensiv, aveau un standard mai ridicat fata de nivelul pregatirii mele la acel moment, iar alte locuri de munca, doar isi “aranjau” obiectivele, dupa care apelau la serviciile unor alte persoane mai mult sau mai putin cunoscute de acestea si in care aveau mai multa “credibilitate”.
Ma saturasem in sfarsit de cautari, dar nu ezitam nici o secunda sa nu vad macar rubrica de posturi “vacante”, pentru a-mi incerca cel putin norocul, daca nu neaparat sa-mi fortez rabdarea si nervii, pentru fiecare esec pe care il intalneam in cale. Si asa trecuse si ziua mea… ca si cand nimic important nu s-ar fi intamplat. Nimeni nu mi-a spus “La multi ani!”, decat mama si bunica, deoarece ele erau singurele fiinte apropiate pe care le simteam atente cu mine si cu care aveam o legatura mai stransa, decat cu celelalte persoane.
Mamaie era plecata la tara, acolo unde-si ducea greul, pentru ca era casa ei si nu mai considera nici o alta casa precum aceea, chiar daca, in confortul unui apartament te simteai mult mai bine. Ea aici se simtea inutila si nefericita, iar acum era acolo, unde chiar muncind cu greu, se simtea cu adevarat la ea acasa.
Si mama, ducea o viata anosta alaturi de tata si asta in primul rand datorita greutatilor vremii pe care eram nevoiti sa le acceptam din lipsa banilor si a unui loc de munca, iar eu eram zi de zi si seara de seara tracasata de aceste unice cuvinte, care din nefericire imi veneau si acum in minte: “Aia nu-ti place, aia nu-ti place, aia nu vrei si bani de unde sa vina? De ce stai pe internet si degeaba? Altele de varsta ta, nu mai fac atatea mofturi si se duc si au servici si tu stai aici, ca ma-ta…” si ma duruse sa vorbeasca asa de mama, deoarece ea era bolnava si din acest motiv se pensionase.
Oricum, nu cred ca o mai angajau nicaieri la varsta pe care o avea acum, iar tata era tot pensionar pe caz de boala, insa el nu era nici pe departe atat de bolnav, insa era numai bun de gura, de asta ma convinsasem intr-o viata de om.
In ceea ce priveste aspectul mofturilor vis-à-vis de locurile de munca pe care le refuzasem, refuzasem tot ceea ce stiam sigur ca nu ma voi descurca sau ca nu voi putea face fata solicitarilor. Doar ca el, fiind om sanatos, destept si descurcaret, nu le credea celor care nu semanau cu el la caracter, deoarece el considera ca norocul ti-l faci singur, fara sa ia macar in calcul ca temperamentul, caracterul si sanatatea unui viitor angajat sunt factori destul de importanti pentru un potential angajator.
Ultima data, ma scandalizasem enorm, pentru ca ma cuprinsese o raceala cumplita urmata de o gripa la fel de urata, iar corzile mele vocale fusesera destul de afectate, incat abia daca mai scoteam un cuvant.
Niciodata nu mi se intamplase sa fiu pusa pur si simplu la pat si sa fiu tintuita trei zile la rand, incat sa nu ma pot da jos. Durerile musculare erau amortite acum, insa greutatea corpului parca sustinea forta gravitationala a patului, care din nu stiu ce motiv, parca uneltea impotriva mea ca sa raman fixata la orizontala ore-n sir.
Nu mai luasem medicamente de un an de zile de la fosta mea raceala si acest lucru ma facuse sa cred ca-mi intarisem sistemul imunitar de altadata. Il avusesem la pamant, fiindca lipsa aceasta de un an de zile pana sa racesc din nou, fusese un adevarat record pentru mine.
Inainte, raceam de cate trei – patru ori pe an cu tot cu gripa. Cu toate acestea, niciodata nu zacusem atat la pat. Imi lua maxim o zi sau doua sa ma pot da jos din pat, iar medicamentele, parca nu mai aveau nici ele efect asupra corpului meu, cu tot cu aceasta pauza. Oricum, planuisem sa nu mai iau foarte multe medicamente. Acum ma tratam pur si simplu cat mai natural: multe ceaiuri, frectii, pastile de supt pentru atenuarea durerii gatului si un tratament cu un fel de pastile, pe care il luasem de trei zile incoace.
Ma mai lasasera durerile si abia ma puteam scula din pozitia orizontala, macar jumatatea superioara din corp.
Dadusem drumul la televizor, pentru ca era deja tarziu afara si in jurul meu era o atmosfera anosta, asa ca, mi-am permis sa-mi distrag atentia de la tot ceea ce insemna depresie.
Ninsase destul de mult, iar gheata acoperise orice particica de teren ramasa neatinsa de zapada. Viscolul pusase la pamant cateva crengi ale copacilor mai subtiri, iar animalele se ascundeau zgribulite de gerul cu care se confruntau, unele dintre ele gasindu-si sfarsitul…
Dar eu eram la caldura, pentru ca ai mei pornisera centrala si nu aveau de gand sa o opreasca prea curand, cel putin pana nu ma stabilizam eu cu sanatatea, iar tata iesise pana la hipermarket sa cumpere paine, deoarece se terminase si aveam nevoie de hrana, iar painea era de baza.
Mama ramasese pe la bucatarie sa incalzeasca mancarea si sa-mi pregateasca ceaiul pentru ca sa-mi iau medicamentele, iar eu butonam telecomanda, amuzandu-ma cate un pic de unele emisiuni nostime in care hazul facea toata esenta.
La cateva minute, se auzise un zgomot, dar nu-l prea luam in seama, dat fiind faptul ca oricum nimic nu avea sa-mi aline nelinistea din corp cauzata de aceasta raceala molipsitoare.
Dupa putin timp, am sesizat cum vacarmul s-a acutizat si usa de la camera mea a inceput sa se deschida brusc.
Era o veselie de nedescris, iar cand mi-am fixat ochii in acea directie, am stiut ca ma facusem bine. Nu mai simteam durerea de niciun fel. Ea imi captase atentia si ramasesem trup si suflet alaturi de ea. Era asa gingasa! Ochii ei ma patrundeau milosi, vazand ca si eu eram undeva la pat, insa rana ei era vizibil cu mult mai profunda decat a mea.
Avea o aripa rupta si mi se fransase sufletul cand am vazut-o asa.
De indata m-am ridicat din pat, incercand sa-i ajut pe ai mei sa o stabilizeze.
Tremura de frig, asa ca intai am cautat o cutie de carton pe care o aveam la indemana si am pus o carpa grosuta pe partea de dinauntru si acolo au asezat-o, acoperind-o cu o alta carpa la fel de grosuta.
In camera era foarte cald si am pus cutia vis-à-vis de caloriferul incins, pentru ca stiam ca asta o sa o inzdraveneasca.
Tata era fericit cand mi-a adus-o in maini si era pentru prima data cand vedeam un porumbel atat de aproape, pe care am si pus mana ulterior si am incalzit-o cate putin dupa care am vrut sa ii confectionez acel micut adapost in care am pus-o si in care parea sa se simta cat de cat mai confortabil si sa se incalzeasca incetul cu incetul.
Nestiind ce este, eu am optat sa-i pun numele Rocko, pentru ca daca era porumbel, se plia de minune cu numele, iar daca era fetita, m-am gandit s-o numesc Coco.
Inca nu stiam ce este, dar am vrut cu toata fiinta mea sa o pastrez alaturi, pentru ca era atat de scumpa, dulce si pufoasa si era atat de fragila si gingasa, incat simpla ei prezenta ma facea sa uit ca eram bolnava.
Dupa ce s-a incalzit corespunzator, mama a venit cu paine facuta farame si cu niste apa, pentru a o hrani si a o satura cu apa, iar ea inca nesigura, nu a mancat si nu a baut nimic la inceput, asa ca i le-am lasat langa ea, in caz ca mai tarziu i se facea pofta de ceva.
La un momentdat, s-a foit si carpa care o incalzea a cazut de pe ea si i-am luat-o ca sa nu se impiedice de ea si am vazut ca se indrepta catre paine, asa ca m-am bucurat enorm de mult, pentru faptul ca incepea sa se alimenteze, iar dupa ce s-a oprit, am vrut sa o incerc cu apa, dar nu a baut, asa ca m-am gandit ca ar putea bea mai tarziu.
Dupa ce a terminat de mancat, parea mult mai bine fata de prima data cand o vazuseram si ca sa ne arate ca se inzdravenise, a sarit cum a putut de mult pe marginea cutiei. Ar fi vrut probabil sa si zboare, insa nu se simtea in regula pentru asta cred, deoarece isi ridica aripile, dar le lasa pe urma, tot pe langa corp.
A stat asa pret de cateva jumatati bune de ora, iar cand a fost ora noastra de culcare, am hotarat sa o mai incercam de hrana si de sete inainte de somn.
De mancat, a mai mancat, insa de baut, tot nu a vrut, ori nu a simtit nevoia.
Dupa toate acestea, am luat-o usor fixand-o cu privirea si zambindu-i larg si am asezat-o in cutie ca pe un bibelou, iar apoi, i-am pliat capacele deasupra, lasand doar unul ridicat si acoperit pana mai mult putin de jumatate cu carpa cu care o acoperisem si cu inca un material de musama, loc prin care putea sa respire pe timp de noapte. Am indepartat-o putin de calorifer ca sa nu simta frigul, in mometul in care opreau ai mei centrala si am stins becul, punandu-ma sa dorm.
Eram asa de fericita ca o aveam alaturi si ma simteam atat de bine dupa asta, ca si cand m-as fi vindecat instant, ceea ce s-a si intamplat de altfel. Eram curioasa cum va fi a doua zi si ce anume era, daca era porumbel sau o alta specie de pasare similara porumbelului, deoarece, din cate stiam eu, porumbeii erau colorati complet, dar la penaj aveau nuante de culori putin diferite sau modele putin pronuntate la nivelul aripilor lor.
Rocko al meu, sau Coco a mea, avea o culoare cenusie deschisa, ochi zglobii de culoare neagra la departare, insa caprui – inchis in profunzime, guleras negru la nivelul gatului si penajul aripilor incepea cu o culoare de gri albicios, culminand cu o nuanta de aceeasi culoare in varfuri. Coada era si ea cenusie deopotriva si ma gandeam ca ar putea sa faca parte dintr-o alta specie de porumbei, insa deja eram purtata in lumea viselor, cand a doua zi m-am trezit ca prin minune, de la zgomotul ciocului produs de atingerea lui cu partea de deasupra cutiei, incercand parca sa iasa si neputand de unul singur, asa ca m-am dat repejor jos din pat si i-am deschis cutia, iar el a sarit pe marginea ei, la fel ca in seara precedenta.
In cutie era un haos total: paine insirata pe carpa de asternut din cutie, unele firimituri fiind amestecate de ganiat si pe alocuri, aceste multe excremente, dispuse inestetic prin cutie, insa nu ma puteam supara pe el, doar era Rocko al meu, sau Coco a mea. Deja il vedeam ca pe propriul meu copilas si ochisorii lui atat de minunati, ma facea sa nu ma pot supara pe el asa ca m-am pus repede sa-l las pe podea, cat timp ii faceam curatenie in cutiuta si il supravegheam, cum analiza fiecare coltisor de camera.
Dupa ce am terminat cu curatenia, am mai ramas cu el sa ma joc putin de-a exploratul camerei prin mersul pe jos, in cazul meu ca si un bebelus, mergand in palme si genunchi, dupa care l-am pus din nou pe marginea cutiutei si m-am indreptat repede catre baie pentru a arunca gunoiul produs, a ma spala rapid pe maini si a merge sa ii aduc copilasului meu de mancare.
Eram foarte energica si nu stiu in ce moment capatasem acea energie, insa pentru copilasul meu, imi faceam destula energie, chiar si cand zaceam, iar acum masa lui era prioritara pentru mine si trebuia sa ma grabesc.
Imediat am venit din bucatarie cu painica inmuiata putin in apa ca sa mai variez hrana si i-am dat sa pape, timp in care am spalat vasul cu apa si i-am adus si apa proaspata sa bea. Dupa ce a mancat, a refuzat apa si pe urma a inceput sa se ciugule si sa-si intinda penele si piciorusele, ca si cand ar fi facut incalzirea pentru gimnastica.
Totul parea sa mearga de la sine. Ne intelegeam tot mai bine, ii faceam mereu ordine in cuibusorul lui, il alimentam si ii dadeam apa sa bea si deja incepea sa bea apa dar foarte putina, doar un cioc mic si se satura.
Incepusem chiar sa ne bucuram unul de prezenta celuilalt, incat in momentele cand eram foarte ocupata, venea la mine in sarit si mers sau chiar incercand cate putin sa zboara si ma facea atenta si eram asa de fericita de progresul lui.
Nu stiam in ce moment iar se instalase rutina in casa si certurile tot incepeau sa aiba loc, iar Coco era mult mai sensibila decat mine.
In momentul de fata, ea era in camera tatalui meu si dupa o cearta interminabila, a cantat pentru prima data “Gugustiuc” si chiar daca nu l-am auzit eu si la auzit doar tata, s-a instalat din nou armonia si veselia in casa si totul parea sa fie frumos ca la inceput.
Cu cat timpul trecea cu atat facea mai multe progrese in zbor si in atitudine. Ne invatase si casa, pentru ca o data cu inceperea lectiilor de zbor, ea a incercat sa parcurga intregul apartament.
Eram fericita ca am un gugustiuc asa de dulce si de dragut, mai ales ca in primele zile mi se intamplase sa vars din greseala mizeria prin casa si mama ma certase, iar Coco ma aparase de ea, mergand la mama si urcandu-i-se pe mana ei, implorand-o parca sa ma ierte, iar acum ma apuca tristetea la gandul ca facuse destule progrese si poate cand va fi pregatita ma va parasi si incepeam ocazional sa plang singura in camera mea. Doar Coco era cea care ma alina cu ochii ei, cu intinsul aripilor sale, cu urcatul pe mine pana in varful capului si tematoare mergeam usor sa am grija sa nu cada si sa se loveasca; era nostima chiar si cand se ciuculea de praf.
Incepuse sa spuna “Gugustiuc” din ce in ce mai des si eram fericita pentru ea, incat nu ma mai gandeam ca ar putea fi un el. O tratam ca pe Coco.
Intr-una din zile, inca de dimineata iesise singura afara din cutie, dand la o parte carpa de deasupra si zburand pana peste margine. Se parea ca nu mai avea stare, insa mi-era teama s-o pierd, dar ma asteptam la asta.
Pe timpul serii, parea destul de agitata, fie se scutura de praf, fie isi intindea aripile pregatindu-se parca de gimnastica, fie zbura pana la pat si apoi pe scaunul meu de la birou, dupa care, vazandu-ma ocupata, mi se cocota in varful capului, solicitandu-mi atentia in mod vadit. Si asa o asezam fie pe birou sa o privesc cum explora zona, fie in noul ei locsor pregatit pentru ea, un cosulet confectionat din lemn de trestie, care era situat pe dulapul de haine din coltul ferestrei si tot timpul, zbura inapoi pana la mine.
Nu aveam mereu rabdare cu ea sic and incercam sa o pun la culcus, in cutiuta, incerca sa se zbata sa iasa afara, din ce in ce cu mai multa forta, pana in cele din urma se lasa batuta si se odihnea.
Intr-una din acele zile in care nu-si gasea linistea, am vazut cum incerca sa iasa din cutie printr-o saritura sis a ajunga pe podeaua din parchet, insa impactul cu podeaua, ii atenuase rana de la aripa, atunci cand isi fransese aripa si ii curgea rauri de sange, incat m-am speriat. Nu vroiam s-o pierd asa ca am strigat-o pe mama. Trebuia sa o ajutam.
La inceput nu statea deloc. Noi vroiam sa o tinem a sa o bandajam, dar se zbatea din aripi si am lasat-o sa se linisteasca. Sangele I se oprise din curs si dup ace s-a linistit, am curatat locul si am dus-o in baie, sa o spalam pe gherute. Mai facusem asta si inainte cand nu putea sa zboare, dar inainte nu zbura si se adapta, in schimb acum ne temeam sa nu zboare sis a nu stea si asa a si fost.
In urma contactului cu apa, ea sa cocotat sus pe niste dulapioare de igienizare din baie, insa pana la urma am lasat-o pe mama cu ea si a convins-o sa o ia de acolo si sa o curete de sangele de pe picioruse si de pe pene. Apoi parea fericita ca am ajutat-o si o lasasem putin pe jos ca sa ii aranjam cutiuta de dormit. Cand terminasem cu toata treaba, nu a mai asteptat sa o asezam in cutiuta, s-a pus singura si, fara sa riposteze, am lasat-o sa doarma.
Totul parca mergea struna. Parca toata linistea cereasca se instalase in jurul nostru si deveniseram din nou la fel de atasate una de alta, cum fuseseram si anterior incidentului cu rana si era fericita, pentru ca mereu ne incanta cu trilul ei dulce. Avea o nuanta ma joasa decat a celorlalti gugustiuci din zona, dar pentru acest lucru o indrageam mai tare pe Coco, deoarece o puteam recunoaste din trilul ei.
In urmatoarea zi, o mutaseram iar in camera tatalui nostrum, pentru ca faceam curatenie si trebuia sa se odihneasca, in plus, acea camera era mai spatioasa si mai luminoasa decat a noastra si aveam geamul deschis, binenteles cu sita pusa, ca sa nu iasa. Asa inspira si aer curat, vedea si afara, se simtea destul de bine si avea contact si cu pasarile de la bloc, pasari care se mai urcau pe pervazurile oamenilor sa mai ciugule cate ceva.
La inceput nu pareau asa prietenoase fata de ea pentru ca ea se enerva si le gonea, dar pe urma totul parea normal si frumos, pana in momentul cand am adus-o inpoi in camera noastra, pentru ca avea tendinta sa stea la geam, aratandu-ne parca, viata de afara si cum ar fi ea fericita daca i-am da drumul. Eu eram atat de atasata de ea, incat ma gandisem la o viata alaturi de ea. Niciodata nu ma gandisem sa o tin in vreo colivie sau ceva, pentru ca nu vroiam sa-I ingradesc spatial, dar doream sa o pastram, pentru ca era atat de dragalasa, incat nu te mai saturai sa o privesti.
Venise curatenia de Pasti si eram in intarziere, iar forfota era mare si o simteam din ce in ce mai stingherita de situatie, asa ca pentru a face ordine si curatenie in camera, o mutaseram in camera tatalui meu. El era plecat la tara cu niste treburi, deci putea sa stea linistita in camera, pentru ca nu o deranja nimeni.
O mai verificam din cand in cand sa ne asiguram ca e bine, insa o data, mi-am luat teapa. Pur si simplu nu o mai vedeam in camera si ma uitam in gol, ca si cum ma intrebam pe mine pe unde s-o fi ascuns, insa cand mi-am ridicat privirea, ea se asezase pe lustra. Am inceput sa rad, dar daca vroia sa se joace, m-am gandit sa pornesc lustra. Era rotativa dispusa cu elicii pentru ventilatie in zilele fierbinti de vara si nu a stat prea mult si a zburat pe dulap. Nu suporta sa fie deranjata, m-am gandit eu, insa am luat-o de pe dulap si am pus-o pe masa si mergea voioasa la cutie.
Eram surprinsa ca invatase drumul si o mai verificam din cand in cand si tot asa o vedeam facand. Eu nu aveam nimic cu ea, dar mamei ii placea curatenia si ii era teama ca isi va lasa mizerii pe unde trecea, ceea ce s-a si intamplat de cateva ori, insa le-am luat repede de-acolo, pentru a nu se intari.
Totul parea sa decurga normal, insa intr-o zi de dimineata cand ne apropiam cu pasi marunti de venirea Sfintelor Pasti, ne puseseram de-acord eu cu mama sa facem ordine generala in haine, iar de Coco uitasem pur si simplu. Statea cumintica in cosuletul ei de pe dulap si ne privea duios. Eu faceam parada modei prin camera, exersand hainele de vara pe care nu le mai purtasem de mult si ea se uita la mine. Ii placea, dar o irita pentru ca ma vanturam la dulapul de pe care statea cusuletul ei si parea sa o tulbure, insa nu realizasem asta, decat dupa ce terminasem cu parada modei si strangeam toate hainele pentru a le sorta.
Atunci a inceput sa zboare in stanga si in dreapta incercand sa zboare tot mai sus si reusea doar sa se loveasca de tavan…singura durere care ma apasa in acel moment, era faptul ca se ranea la aripa unde avusese prima rana si ii curgea iar sange, iar la auzul vestii, mama era suparata, asa ca a vrut sa ii dam drumul, pentru ca nu dorea sa o stie nefericita si ranita si dupa tentative de a o linisti si de a o curata de sange, mama a izbutit sa o curete si sa o linisteasca.
Deschisase geamul larg, alaturi de sita de tandari special amenajata, a inchis usa, lasnadu-ma sa stau cu ea.
Nu ma linisteam din plans si Coco ma privea trista, dar intr-un fel impacata, intelesase mesajul, era un mesaj de “Adio” si nu-mi doream sa fie asa, dar realitatea isi spunea cuvantul de fiecare data cand clipeam din ochi si o vedeam pe ea, acolo pe rama geamului deschis uitandu-se la mine.
Dupa ce m-a mai privit in ochi o data, a venit din nou mama sa vada daca a plecat si ne-a mai privit pret de cateva clipe, dupa care si-a luat zborul pe blocul de vis-a-vis.
Imi era asa de teama ca nu va fi sufficient de refacuta, sau pregatita sa zboare, imi era atat de teama ca va cadea in gol, incat mi-a fost si frica sa privesc cand a zburat, dar i-am urmarit zborul si a fost chiar buna.
Ne tot privea de-acolo de pe bloc, cred ca plangeam de tristete, de bucurie si probabil traversam o perioada destul de complicata emotional, dar stateam la geam si o priveam intens, fara sa-mi iau ochii de la ea.
Nici nu stiu cand a trecut o ora si ceva, de cand isi luase zborul, iar apoi i-au aparut si companiile. Cativa porumbei s-au apropiat de ea si era clar ca nu o agrea prezenta lor, asa ca si-a luat zborul pe o ata de telegraf si apoi a disparut din ochii mei. Eram trista ca nu o mai vedeam, nu aveam pofta de mancare, nu aveam chef de nimic, nici macar somnul nu ma ajuta, doar plangeam si ma consumam cat puteam de mult, pentru ca stiam ca la un momentdat, lacrimile mi se vor usca.
Asa s-a si intamplat, insa abia apoi am vazut-o pe mama strigandu-ma sa-mi arate ca o vazuse pe Coco cu alti gugustiuci si cu ea semana doar unul din ei dar Coco putea fi recunoscuta prin codita mai mica pe care o avea si prin trilul ei.
Intelesesem de la mamaie ca doar masculii de gugustiuc sunt cei care canta si nu credeam ca defapt Coco a mea, era Rocko al meu, dar indiferent de acest lucru, tot Coco ramanea pentru mine si mereu o voi purta in suflet asa cum era ea, gingasa si dulce.
Am mai vazut-o zilele urmatoare doar in compania celuilalt gugustiuc care ii semana si banuiam ca era defapt jumatatea lui, deoarece tata imi spusese cu ceva timp in urma, ca pasarile sunt cele mai fidele din tot regnul animal, deoarece daca le moare jumatatea, la careva saptamani vor muri si ele, dintr-un motiv sau altul si m-am bucurat pentru Coco, in momentul acela. Se vedea ca era fericita. Incepuse sa zboare si tot timpul o vedea zburand din copac in copac sis us inapoi pe sarma de telegraf alaturi de jumatatea ei.
In acel moment m-am simtit linistita sufleteste, ca am ajutat-o sa isi regaseasca jumatatea si nu i-am negat acea sansa de a o revedea.
Mai tarziu, am vazut ca ii cauta paie pentru cuib, ceea ce ma facea sa cred ca deja aveau planuri de casa si ma treceau emotiile pentru ea, dar, chiar daca nu m-a mai cautat niciodata la geam, m-am bucurat ca si-a gasit “casuta” alaturi de casa mea si o puteam vedea des.
O lectie am invatat legata de pasari si aceea este, ca ele niciodata nu vor dori sa li se ingradeasca libertatea si nu se vor intoarce acolo unde nu vor simti ca sunt libere, dar legatura va ramane mereu intre stapan si animalul sau, pentru ca animalul nu uita grija pe care ii acordat-o stapanul atunci cand a necesitat-o.
Voi fi mereu fericita, ca am ales corect fata de Coco si ea va fi pentru mine mereu animalutul meu de companie. Chiar daca nu o voi mai avea alaturi, o voi purta mereu in gand si voi trai impacata, ca am ajutat-o atunci cand a suferit, pentru ca si ea m-a lecuit de gripa de care sufeream, atunci cand am cunoscut-o.
Te iubesc Coco!
.jpg)
.jpg)
