6 moduri geniale pentru a folosi Eye Liner-ul

       Ochi sunt prima parte a corpului tău observată la prima vedere. Fiecare fată încearcă să-şi evidenţieze ochii într-un mod dramtic şi cât mai frumos pentru a atrage atenţia. Dermatograful este poate produsul preferat al multor femei şi se găseşte într-o gamă foarte variată. Ai nevoie de foarte mult exerciţiu şi tenacitate pentru aplicarea acestuia. Se poate aplica în foarte multe moduri. Mai jos aveţi câteva idei pentru a le pune în practică.

              1. Wing It (Aripa)
       Dacă optezi pentru machiajul ochi de pisică trebuie să ştii că este un stil foarte îndrăzneţ şi feminin. Trucul este foarte simplu, trasează o linie mai groasă în colţul exterior cu un început subţire din colţul interior al pleoapei superioare, fă o aripă în colţul exterior şi eşti gata.

              2. Smudge It
       Să întinzi puţin dermatograful poate fi destul de dificil uneori. Este un loook foarte glamour. Se aplică puţin în capetele exterioare cât mai regulat şi cât mai plăcut la vedere, cu ajutorul unei pensule se întinde puţin.

              3. Go 360 Degrees
       Este un look foarte comun şi destul de popular. Trebuie să se aplice o linie egală ca grosime şi uniformă în jurul ochilor şi aţi terminat. Este un machiaj casual şi poate fi folosit şi ca machiaj de seară.

              4. Contrast Connection
       Contrastul este un alt look de succes al momentului. Foloseşte umbre luminoase ca alb sau alte nuanţe deschise, apoi aplică o linie normală şi o să vezi ce diferit este look-ul tău obişnuit faţă de acesta.

              5. Cake Liners
       Cake liners a fost un trend extrem de popular în anii ’30-’40 şi se pare că a revenit din nou. Cake liners crează un efect foarte dramatic şi îndrăzneţ pe faţa ta, fără a necesita prea multă pricepere. Foloseşte-te de o pensulă pentru dermatograf şi totul o să fie mai uşor.

              6. Adaugă culoare
       Culorile se găsesc în toate trendurile şi categoriile, fie că este vorba de haine sau de machiaj. Aplicarea unui dermatograf colorat este foarte popular în zilele noastre. Deci, în funcţie de bluza pe care o porţi îţi poţi asorta şi dermatograful, făcând astfel ca ţinuta ta să fie şi mai atrăgătoare.

Back on the road

         În societate mereu încercăm să fim ca ceilalţi şi să facem ca tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră să fie conform unui tipar prestabilit şi nu ne permitem să vedem dincolo de barierele societăţii. Nu ne permitem să ne vedem pe noi aşa cum suntem, ci ne creăm o viziune asupra noastră prin prisma celor din jur şi în funcţie de ce a spus X şi Y ne conturăm personalitatea. Putem să recunoaştem sau nu, dar ne ating vorbele celor din jur şi vedem doar ceea ce ne arată restul lumii...învăţăm să trăim în aceste condiţii şi uneori pretindem că chiar nu ne pasă de părerea celor din jur.
         Este foarte important să ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine pentru a putea trăi o viaţă aşa cum ne-am dori şi în armonie cu cei din jur. Avem defecte, dar avem şi calităţi, chiar dacă cei din jur de cele mai multe ori ne scot în evidenţă doar defectele care le convin lor. Aceste persoane ar face bine să-şi vadă mai întâi bârna din faţa ochilor, înainte să se uite la paiul din ochiul vecinului. De cele mai multe ori cei care îţi arat defectele tale sunt persoanele care au un suflet urât şi plin de ranchiună căutând astfel să pară nişte persoane mai bune în comparaţie cu cei din jur.
         Contează ce părere au cei din jur despre tine, dar mai important este ce gândeşti tu despre propria ta persoană. Succesul începe de la tine! Dacă te respecţi pe tine însuţi şi investeşti în tine ai mai multe şanse să reuşeşti în viaţă decât acele persoane care se preocupă mai tot timpul de viaţa vecinului decât de a lui.
         O persoană care are respect pentru sine însuşi este o persoană mult mai plăcută din toate punctele de vedere pentru că ştie cum să aibă grijă de ea şi nu o prea interesează părerea celor din jur pentru că se cunoaşte mai bine decât o fac restul. Suntem frumoase şi deşi uneori simţim nevoia să îi auzim şi pe cei din jurul nostru spunând-o, trebuie să fim conştiente ce anume ne avantajează şi cum să ne punem în valoare astfel încât să-i facem pe ceilalţi să fie conştienţi de prezenţa noastră într-o încăpere.

Rămâne-ţi aproape...

The greatest pleasure in life is doing what people say you cannot do. .~ Walter Bagehot

Dreams

All our dreams can come true–if we have the courage to pursue them. .~ Walt Disney

Just life

Life is not a problem to be solved, but a reality to be experienced. .~ Soren Kierkegaard

Music day

Busy life

Beware the barrenness of a busy life. .~ Socrates

Străzi pline de oameni singuri

       Trăim într-o lume în care străzile sunt pline de oameni singuri care sunt mult prea orgolioşi ca să ceară ajutorul şi să-i lase pe cei din jur să se aproprie de ei. Ştim prea bine toţi cum este să fii singur într-o lume crudă care parcă nu îi pasă de tine pentru că la urma urmelor eşti doar unul dintr-o mulţime de milioane de persoane. Ne dorim să primim afecţiune de la cei din jur, dar nu suntem dispuşi să plătim acelaşi preţ pentru a avea o companie plăcută. Urmărim nişte interese personale şi nu ne pasă pe cine trebuie să rănim ca să ajungem acolo unde ne dorim.
       Zi de zi trecem pe lângă tot felul de persoane care nu se obosesc să îţi zâmbească, ci doar îţi aruncă o privire plină de condamnare pentru că arăţi cum arăţi şi te îmbraci într-un mod în care ei nu acceptă. Nu ştim nimic unul despre celălalt pentru că ne temem că lucrurile negative care ne înconjoară ne pot face un rău mult mai mare, ne temem de modul în care realitatea noastră ne poate urmări pretutindeni aşa că încercăm să ascundem totul în spatele unui zâmbet şi unei feţe pline de viaţă şi de vuioşie.
       Dimineaţa te trezeşti cu ochii roşii care trădează lacrimile pe care le-ai vărsat seara trecută şi începi să aplici tot felul de metode pentru a şterge urmele lacrimilor care ar putea să-ţi trădeze durerea. Te machiezi şi te aranjezi astfel încât nimeni să nu treacă de masca pe care ţi-o pui, iar înainte de a ieşi din casă pur şi simplu adaugi detaliul care trebuie să-ţi minimalizeze suferinţa în faţa celor din jur: un zâmbet minunat care ascunde totul. Deşi nu vrem toţi avem mai mult feţe, dar la unii nu există atât de mare diferenţă între cea pe care o afişăm în faţa celor din jur faţă de cea pe care o avem atunci când suntem singuri între patru pereţi şi nu mai simţim nevoia să ne ascundem sau să ne prefacem.
       Ajunşi seara acasă când nu mai ai nimic de făcut şi când oboseala unei zile pline te oboseşte, îţi dai jos masca veselă şi laşi adevăratele sentimente să-şi facă apariţia pentru că nimeni nu mai poate să întoarcă lucrurile împotriva ta. Noi singuri ne ascundem de ceilalţi şi astfel ajungem să ne simţim tot mai singuri într-o lume în care o mullţime întreagă ar avea nevoie de puţină compasiune, de companie şi de o persoană care să se chinuie să-ţi zmulgă un zâmbet pentru că asta contează cel mai mult.

Săptămâna aceasta în ţinute

       A fost o săptămână în care vremea bună a predominat în mare parte şi ne-a făcut să ieşim din casă. Cu toţii ne-am etalat ţinutele de primăvară, extrem de comode şi lejere numai bune pentru plimbările prin oraş, prin parcuri sau ieşirile la suc. Aşadar, vă invit să descoperiţi cu ce ţinute ne-au uimit vedetele în această săptămână.

I'm tired of this life

       Stau şi văd cum viaţa îmi fuge prin faţa ochilor şi eu parcă aş vrea să fac ceva, dar mă tem pentru că totul poate aduce complicaţii, dar nici nu o poţi lăsa să treacă aşa doar...Deşi încerc să-mi păstrez cumpătul câteodată lucrurile îmi scapă de sub control şi nu am cum să scap de asta. Am obosit să fac mereu lucrurile în aşa fel încât să fiu pe placul celor din jur şi să încerc să mă supun unor limite impuse de socitate pentru că aşa trebuie să faci şi nu cum simţi tu că trebuie. Să fiu sinceră m-am săturat să mi se spună că o să vină şi rândul meu când o să întâlnesc tipul ideal, pentru că îmi este bine aşa cum sunt şi nu are rost să mă leg la cap dacă nu mă doare corect?
       Mi se tot reproşează că nu fac lucrurile aşa cum le fac restul şi că nu îmi expun viaţa să mă plâng de ea cum fac alţii. Am probleme ca toţi ceilalţi poate mai mari sau poate mai mici, dar sunt acolo în viaţa mea şi nu mă plâng în faţa celorlaltora şi nici nu vreau să mă ştie întreaga facultate ca tipa care suferă din cauza a nu ştiu cărui tip cum fac altele pentru că la urma urmelor nimănui nu îi pasă de mine sau de tine, ci fiecăruia îi pasă de el însuşi. Aşadar, după o săptămână plină de jale dacă aş putea spune încerc şi eu să scap de problemele sentimentale ale prietenelor şi să-mi reîncarc bateriile pentru a o lua de la capăt zilele acestea.
       Astăzi, îmi doresc doar să îmi fac puţină ordine în viaţă şi să încerc să găsesc un echilibru între tot ceea ce se petrece în viaţa mea. În special să mă ocup puţin de blog pentru că a deviat din nou de la orbită.

Designer-ul L’Wren Scott a fost găsită moartă în NYC

       Designer-ul L’Wren Scott s-a sinucis din câte se pare. Rapoartele celor de la New York Daily News spun că creatoarea în vârstă de 47 de ani a fost găsită moartă în apartamentul ei din New York, luni, şi era agăţată de o eşarfă.

Ce are Jamie Dornan în comun cu Christian Grey?

         Cât de multe au în comun Jamie Dornan cu Christian Grey? Bărbatul de afaceri din Fifty Shades of Grey s-a deschis pentru cei de la Popsuger într-un interviu despre viaţa şi activitatea lui. Vizionare plăcută!

Week News

        Săptămâna aceasta a fost una extrem de ciudată pentru mine personal, iar ca blogger am cam dat-o în bară lăsându-mă orbită de competiţia Spring SuperBlog şi am cam uitat de adevăratul scop al blogului transformându-l într-unul comercial exact opusul a ceea ce-mi doream eu să fac. Aşadar, îmi cer scuze pentru săptămâna aceasta pentru că a fost într-advăr dezamăgitoare şi vă anunţ că am decis sămă retrag din competiţie şi nu pentru că nu aş face faţă, ci pentru că astfel blogul devine mult prea comercial promovând companii care nu mă interesează deloc şi presupun că nici pe voi.
        Revenind la treburile noastre...vreau să-i mulţumesc Dianei pentru ajutorul acordat la realizarea acestei postări. Vă invit să descoperiţi câteva dintre ştirile din showbizz din săptămâna aceasta.

„Draga viata” de Alice Munro

Anul apariţiei: 2014
Autor: Alice Munro
Editura: LITERA


Fragment: „‹‹Aerul era ca gheaţa›› Stăteam pe banca de lângă gară şi aşteptam. Clădirea gării se deschisese la sosirea trenului, dar acum era încuiată. O altă femeie şedea la celălalt capăt al băncii, ţinând între genunchi un săculeţ din plasă cu ochiuri largi, plin cu pachete învelite în hârtie pătată de grăsime. Carne proaspătă. Se simţea mirosul.
Peste un rând de şine vedeam trenul electric, gol, aşteptând. Nu mai apăru nici un alt pasager, şi, după o vreme, şeful de gară scoase capul pe fereastră şi strigă:
- San!
La început am crezut că striga pe cineva Sam. Şi, într-adevăr, un alt bărbat îmbrăcat într-un fel de uniformă oficială apăru de după colţul clădirii. Traversă şinele şi urcă în tren. Femeia cu pachetele se ridică şi o porni în urma lui, aşa că m-am luat şi eu după ea. De peste drum izbucniră deodată strigăte, şi uşile unei clădiri cu acoperişul plat şi pereţii din lemn întunecat se deschiseră, lăsând să iasă câţiva bărbaţi care îşi îndesau căciuli pe cap. La brâu li se legănau cutii cu mâncarea de prânz. După gălăgia pe care o făceau ai fi zis că trenul avea să le plece de sub nas dintr-o clipă într-alta. Dar, după ce urcară, nu se întâmplă nimic. Vagonul rămase pe loc, iar ei se numărară unul pe altul, îşi dădură seama cine lipseşte şi îi spuseră maşinistului că încă nu putea să plece. Apoi cineva îşi aminti că omul care lipsea avea zi liberă. Vagonul porni, deşi n-ai fi putut să-ţi dai seama dacă mecanicul ascultase vreo parte din discuţia lor sau dacă-i păsa. Coborâră toţi la un joagăr în pădure – le-ar fi luat cel mult zece minute pe jos să ajungă acolo –, şi, la scurtă vreme după aceea, apăru lacul, acoperit de zăpadă. În faţa lui era o clădire albă din lemn. Femeia îşi aranjă pachetele cu carne şi se ridică. Am urmat-o. Mecanicul strigă din nou „San”, şi uşile se deschiseră. Două femei aşteptau să urce. O salutară pe femeia cu pachetele, şi ea le spuse că era o zi mizerabilă.
Toate evitară să se uite la mine atunci când am coborât în urma ei. Se părea că, la capătul acesta de linie, trenul nu avea de aşteptat pe nimeni. Uşile se trântiră în urma mea, şi vagonul porni înapoi.
Apoi se făcu linişte. Aerul era ca gheaţa. În jur, mesteceni parcă sfărâmicioşi, cu scoarţa albă dungată cu negru, şi un soi de conifere mici, miţoase, încolăcite ca nişte urşi adormiţi. Gheaţa de pe lac nu era netedă, de-a lungul malului se formaseră moviliţe, ca şi cum valurile ar fi îngheţat chiar în clipa când se rostogoleau la ţărm. Iar dincolo de apă, o clădire cu şiruri ferme de ferestre şi cu verande acoperite cu geamuri la ambele capete. Totul auster, în stil nordic, alb-negru sub cupola înaltă a norilor. Şi totuşi, scoarţa mestecenilor nu era chiar albă când te uitai mai de aproape, ci gălbui-cenuşie, albastru-cenuşie, fumurie.
Totul neclintit, ca într-o vrajă întinsă peste toată lumea.
- Unde mergi? mă strigă femeia cu pachetele de carne. Programul de vizitare se termină la trei.
- Nu sunt vizitator, am spus. Sunt profesoara.
- Oricum n-o să-ţi dea voie să intri pe uşa din faţă, spuse femeia cu un fel de satisfacţie în glas. Vino mai bine cu mine! N-ai valiză?
- Şeful de gară a zis că o aduce el mai târziu.
- Stăteai acolo de-am crezut că te-ai pierdut.
Am spus că mă oprisem pentru că era minunat de frumos.
- Unora aşa li s-o fi părând. Dacă nu-s prea bolnavi ori n-au prea multă treabă.
N-am mai schimbat nici o vorbă până când am intrat în bucătăria de la un capăt al clădirii. Simţeam deja nevoia de căldură. N-am apucat să arunc nici o privire în jur, pentru că femeia mi-a atras atenţia asupra ghetelor.
- Scoate-le mai bine, să nu laşi dâră pe podea! M-am opintit să le trag din picioare – nu era nici un scaun prin preajmă – şi le-am aşezat pe covoraşul pe care şi ea le pusese pe ale ei.
- Ia-le cu dumneata, nu ştiu unde o să-ţi dea cameră. Mai bine ţine-ţi şi haina, nu e căldură în vestiar. Nu era nici căldură, nici lumină, afară de ceea ce intra pe o ferestruică pusă prea sus ca s-o pot ajunge. Mă simţeam ca atunci când eram pedepsită la şcoală. Trimisă la vestiar. Acelaşi miros de haine de iarnă care nu se usucă niciodată complet, de cizme pătrunse de apă până la şosete, de picioare nespălate.
M-am căţărat pe o băncuţă, dar tot n-am putut vedea afară. Pe raftul unde zăceau aruncate căciuli şi fulare am găsit o geantă cu nişte smochine şi curmale în ea. Cineva le furase probabil şi le înghesuise acolo să le ducă acasă. Am simţit brusc că mi-e foame. Nu mâncasem nimic de dimineaţă, în afară de un sendviş uscat cu brânză pe tren. Am reflectat la posibilitatea de a fura de la un hoţ. Dar smochinele mi s-ar fi lipit de dinţi şi m-ar fi trădat.
M-am dat jos chiar la ţanc. Cineva intra în vestiar. Nu era una dintre fetele de la bucătărie, ci o elevă într-o haină groasă, umflată, cu un fular pe cap. Intră în fugă: cărţile aruncate pe bancă se împrăştiară pe podea, de sub fularul smuls îi ţâşni o claie de păr, iar ghetele, scoase cu picioarele, una după alta, parcă în exact acelaşi moment cu haina, lunecară hârşâind pe podeaua încăperii. Nimeni n-o văzuse, se părea, s-o pună să şi le scoată la uşa bucătăriei.
- Bună, n-am vrut să te lovesc, spuse ea. Aci e atât de întuneric când vii de afară că nu-ţi mai dai seama ce faci. N-ai îngheţat? Aştepţi pe careva să iasă de la lucru?
- Îl aştept pe domnul doctor Fox.
- A, n-o să trebuiască să aştepţi prea mult, tocmai ce-am venit din oraş cu el. Nu eşti bolnavă, nu? Dacă eşti bolnavă n-ai voie să vii aici, tre’e să mergi la cabinetul lui în oraş.
- Sunt noua profesoară.
- A, da? Eşti din Toronto?
- Da.
Fata făcu o mică pauză, poate în semn de respect
. Ba nu. Îmi cerceta haina.
- E foarte drăguţă. Ce blană e aia de la guler?
- Astrahan. De fapt, e imitaţie.
- Mie mi s-a părut adevărată. Nu ş’ de ce te-au pus să stai aici, o să-ţi îngheţe şi curu’. Scuză-mi expresia. Dacă vrei să-l vezi pe dom’ doctor, îţi arăt eu. Ştiu unde sunt toate, locuiesc aici practic de când m-am născut. Mama e bucătăreasa-şefă. Pe mine mă cheamă Mary. Pe tine?
- Vivi. Vivien.
- Dacă eşti profesoară, n-ar trebui să fii doamna cumva? Cum îţi spune?
- Doamna Hyde.
- Hait că vine! spuse ea. Scuză-mă, mi-a venit aşa în cap. Mi-ar plăcea să fii profesoara mea, da’ eu tre’e să merg la şcoală în oraş. Regulile astea tâmpite! Fi’ncă n-am TBC.
Vorbea în timp ce mă conducea – după ce ieşiserăm pe uşa de la celălalt capăt al vestiarului – pe un coridor obişnuit de spital. Linoleum frecat cu ceară. Pereţi vopsiţi într-un verde spălăcit. Miros de antiseptic.
- Acuma, dacă ai venit tu, poate-l conving pe Reddy să mă lase să mă mut.
- Cine-i Reddy?
- Reddy Fox. E dintr-o carte . Pur şi simplu, eu şi cu Anabel ne-am apucat să-i spunem aşa.
- Cine e Anabel?
- Acum nu mai e. A murit.
- Ah, îmi pare rău!
- Nu e vina ta. Pe-aici aşa se-ntâmplă. Anul ăsta eu am intrat la liceu. Anabel n-a apucat niciodată să meargă la şcoală, de fapt. Când eram în generală, Reddy l-a convins pe profu’ de la şcoala din oraş să mă lase să lipsesc de multe ori, ca să pot să stau cu ea.
Se opri lângă o uşă deschisă pe jumătate şi fluieră.
- Hei! Am adus-o pe profă!
- Bine, Mary, îi răspunse o voce de bărbat. Ai făcut destule pe ziua de azi.
- În regulă, am înţeles.
Mary se îndepărtă cu paşi agale, şi m-am trezit în faţa unui bărbat subţire, de înălţime medie, al cărui păr blond-roşcat, tuns foarte scurt, lucea în lumina artificială venită de pe coridor.
- Ai cunoscut-o pe Mary, zise el. Îi turuie gura cam multe despre ea însăşi. N-o să fie în clasa ta, aşa că n-o să trebuiască s-o rabzi în fiecare zi. Oamenii ori o plac, ori o resping.
Mi se părea că are între zece şi cincisprezece ani mai mult ca mine, şi, la început, îmi vorbi într-adevăr aşa cum ar fi făcut-o orice bărbat mai în vârstă. Un viitor şef foarte ocupat. Mă întrebă cum călătorisem, ce se întâmplase cu valiza mea. Voi să ştie dacă avea să-mi placă să locuiesc aici, în pădure, după Toronto, dacă n-aveam să mă plictisesc.
Nici gând, i-am răspuns, şi am spus că era foarte frumos.
- E ca şi cum... ca şi cum am fi într-un roman rusesc.
El mă privi cu atenţie pentru prima dată.
- Serios? Care roman rusesc?
Avea ochi albaştri-cenuşii, deschişi la culoare, luminoşi. O sprânceană i se ridicase pe frunte, ca o căciuliţă.
Nu pentru că nu citisem romane ruseşti – pe unele le citisem până la capăt, pe altele, nu –, însă, din pricina acelei sprâncene şi a expresiei lui amuzate, dar uşor belicoase, nu mi-am putut aminti nici un titlu în afară de Război şi pace. Şi nu voiam să-l spun pe acesta pentru că era ceea ce ar fi spus oricine.
- Război şi pace.
- E, noi aici avem numai pacea, aş zice eu. Dar, dacă ai fi tânjit după război, bănuiesc că te-ai fi înrolat într-unul dintre detaşamentele alea de femei şi ai fi plecat în străinătate .
M-am simţit furioasă şi umilită, pentru că nu încercasem deloc să-mi dau aere. Sau nu doar asta. Voisem să explic ce efect extraordinar avusese asupra mea peisajul.
El era, evident, genul de om care punea întrebări-capcană.
- Cred că mă aşteptam de fapt să văd o profesoară bătrâioară scoasă de la păstrare, spuse el pe un ton de vagă scuză. E ca şi cum toţi cei care au o vârstă şi calificări acceptabile s-ar fi întors în sistem zilele astea. Tu n-ai învăţat ca să devii profesoară, nu? Ce aveai de gând să faci după ce-ţi luai diploma?
- Să intru la masterat, am răspuns scurt.
- Şi de ce te-ai schimbat?
- M-am gândit că ar trebui să câştig nişte bani.
- O idee foarte cuminte. Deşi mă tem că aici n-ai să câştigi cine ştie ce. Scuze că-mi vâr nasul. Am vrut doar să fiu sigur că n-ai să fugi după câteva zile şi să ne laşi baltă. N-ai în plan să te măriţi, nu?
- Nu.
- Bun, foarte bine. Gata, te scutesc pe mai departe. Nu te-am descurajat, nu?
Întorsesem capul.
- Nu.
- Ia-o pe hol până la biroul intendentei, şi ea o să-ţi spună tot ce trebuie să ştii. O să iei masa cu asistentele. Intendenta o să-ţi arate şi unde ai să dormi. Încearcă doar să nu răceşti. Bănuiesc că nu ai avut nici un contact cu tuberculoza, nu?
- Păi, am citit...
- Ştiu, ştiu. Ai citit Muntele vrăjit. Încă o capcană – pe el asta păru să-l refacă. Lucrurile s-au mai mişcat niţel de atunci, sper. Uite câteva lucruri pe care le-am scris despre copiii de aici şi ce mă gândeam că ai putea să încerci să faci cu ei. Uneori prefer să mă exprim în scris. Intendenta o să-ţi explice toate dedesubturile. ”
(Fragment din "Dragă viaţă", de Alice Munro, Copyright Editura Litera)

         O puteţi comanda de pe Libris.

Mini News

        Robert Pattinson conduce o motocicletă pe platourile de filmare pentru „Life”. Într-adevăr Robert şi colegul său, Dane DeHaan, s-au descurcat cam greu să conducă motocileta şi pentru ai urca pe cei doi pe motocicletă a fost nevoie de o întreagă echipă. Vă daţi seama ce greu a fost să o şi pornească?

        Stacy Keibler s-a...căsătorit? La mai puţin de una an după despărţirea ei de George Clooney, vedeta s-a căsătorit cu antreprenorul Jared Pobre în weekend. Felicitări!

       I’m Not Bossy. I’m the Boss. Beyonce a filmat un fimuleţ „Lean In”, stând alături de Sheryl Sandberg şi mai multe femei puternice ca: Jennifer Garner, DVF, Dandoleeza Rice şi multe altele.
       În weekend, Prinţul Harry şi prietena lui Cressida au făcut un pas mare în relaţia lor. Nu este vorba despre o logodnă, dar au ieşit împreună de mai multe ori (ba chiar au participat la un angajament oficial), asta înseamnă că lucrurile devin serioase. Oare Kate va avea o cumnată în curând?

Garsonieră studenţească

        Cu toţii ne dorim să facem ceva în viaţă şi totul începe pentru majoritatea din şcoli acolo unde ar trebui să ne fie dezvoltate abilităţile noastre ceva ce nu se prea întâmplăîn România, dar totuşi nu poţi ajunge prea departe dacă nu ai investit timp, bani şi pasiune în ceea ce vrei să faci. Din această cauză majoritatea elevilor decid să meargă la o facultate, iar studenţii sunt într-un anumit fel obligaţi să urmeze un master pentru că fără el nu eşti nimic. O dată cu plecarea la facultate încep şi responsabilităţile, mai mult pentru cei care pleacă de acasă într-un alt oraş decât pentru cei care rămân în oraşul lor, un nou mediu în care trăieşti cu persoane noi şi o nouă casă sau mai bine zis o nouă cameră în care să te refugiezi. Însă nu-ţi permiţi să faci totul aşa cum vrei pentru că majoritatea lucrurile sunt influenţate de facultate şi de persoanele cu care convieţuieşti. Mie mi-a fost greu să mă adaptez într-un oraş nou unde nu cunoşteam pe nimeni şi nimic, dar când ajungi în garsoniera ta şi totul pare pustiu fără mama care să te întrebe cum ţi-a fost ziua sau tata care să comenteze ceva, vecina care să vină la o poveste şi fără prietenii cu care ieşeai la o plimbare este greu, dar nu imposibil.
        Garsoniera aia amărâtă devine noul tău refugiu, locul în care te poţi relaxa fără să fi analizat de colegul sau de alţi indivizi care par mai interesaţi de acţiunile tale decât de cursuri, şi totuşi ea pare pustie pentru că pereţii sunt prea albi fără nici un tablou, nici o floare prin casă şi fără pic de personalitate...este greu să te întorci înapoi la ea cu dragă inimă şi bucuroasă să fii acasă. Aşa că trebuie să găsesc nişte soluţii pentru ai da puţină personalitate fără să deranjez proprietarul că i-am găurit pereţii sau că i-am stricat te miri ce. Mă poate ajuta cineva?.
        În căutarea unei soluţii potrivite am vizitat o mulţime de magazine atât reale, cât şi online şi tot nimic şi asta devenise o problemă. În timp ce mă uitam la imagini cu diferite decoraţiuni îmi imaginam ce mi-ar spune un doctor al casei şi în mintea mea l-am numit Doctor Deco..
Eu: Oare asta s-ar potrivi?.
Doctor Deco: Crezi că asta este ceea ce cauţi?.
Eu: Nu ştiu...că dacă aş ştii nu aş mai vobi cu tine..
Doctor Deco: Tind să cred că nu te prea reprezintă, trebuie să fie ceva care să te facă să te simţi acasă şi nu într-un pub..
Eu: Asta’i drept, dar ce mă reprezintă?.
Doctor Deco: În momentul în care o să-l vezi o să-ţi dai seama că este ceea ce îţi trebuie până atunci caută.
Eu: Te referi la mobilă, nu?.
Doctor Deco: Normal, tu la ce credeai?.
Eu: Şi cum ar trebui să arate?.
Doctor Deco: Oh, haide...nu pot să-ţi spun eu ce îţi doreşti trebuie să descoperi tu. Totuşi, ar trebui să te uiţi la nişte lucruri mai clasice. Poate nişte veoze?.
Eu: Veoză? Pe bune!.
Doctor Deco: Încercarea moarte n-are..
Eu: În fine. Hai că o fac şi pe asta..

        Intru pe un site şi caut secţiunea cu veoze nu o găsesc numită aşa, dar găsesc ceva asemănător: „Corpuri de iluminat” tentată dau click şi mă uit plictisită la imaginile cu veoze şi într-un final am găsit ceva perfect pe gustul meu care te duce cu mintea la apariţia curentului şi care s-ar potrivi perfect atât în garsoniera mea, cât şi în viitorul meu birou..
Doctor Deco: Ţi-am zis eu că o să găseşti. .

        Câteva zile mai târziu mă sună verişoara mea din Bucureşti şi mă anunţă că undeva pe Strada Blănari nr.12 a găsit ea un magazin cu decoraţiuni interioare şi că a văzut o figurină care ar fi perfectă pentru mine în opinia ei, dar ca să fie sigură că îmi place ceea ce a văzut îmi dă link şi surpriză acelaşi site de unde îmi comandasem lampa şi care pe deasupra se numea chiar Doctor Deco! Intru sceptică ştiind că gusturile noastre nu se prea potrivesc şi mă uit la faimoasele figurine, însă de data asta chiar a gândit ca mine. O figurină care întruchipează o tânără cu o siluetă de invidiat se întindea uşor trecându-şi mâinile prin păr plină cu graţie, ceva ce oricărei fashioniste iar plăcea şi chiar şi pe mine m-a dat gata. Aşa că logic îmi comand şi eu una.
        Acum garsoniera mea arată cât de cât pe gustul meu, are câteva tablouri agăţate în cuie înlocuindu-le pe cele ale proprietarei şi în plus pe noptiera mea se află o lampă foarte chic...Ce să mai spun de figurina din vitrină care priveşte cu graţie tablourile mele. Altă viaţa acum.
        Acest a articol a fost scris pentru Spring SuperBlog.

Vrute şi nevrute cu Alexa, Laura şi Bogdan

         Mi-am propus de ceva vreme să încep o nouă rubrică pe blog (de fapt este veche, dar renunţasem de ceva vreme la ea) şi având în vedere că unul dintre blogurile pe care le urmăresc a împlinit un acum câteva luni am zis să redeschid rubrica cu un interviu luat celor trei admini ai blogului.
           Este vorba despre blogul despre blogul „Cărţi nemuritoare” şi cum spune chiar descrierea lui este „un blog cu, şi despre cărţi” care-mi place foarte mult. De acest blog se ocupă trei persoane minuante şi care încearcă să promoveze cărţile cât mai mult şi cât mai bine. Şi una peste alta haide-ţi să începem interviul cu: Alexa, Laura şi Bogdan.

TGOP: Probabil că ar trebui să încep cu altă întrebare, dar cum vă simţiţi ştiind că blogul vostru are deja un an?
Alexa: Eu pot spune că mă bucur că am trecut de un an. Şi dacă am trecut de el înseamnă că am întâlnit pe parcurs persoane care să mă facă să vreau să scriu încă pe blog. Să public articole să îi ţin mereu la curent cu tot ce apare.
Laura: Pot spune că mă simt bine, că toată munca noastră a ajuns să fie observată și am ajuns să cunoaştem prin intermendiul blogului o mulţime de persoane.
Bogdan: Întâi de toate aş vrea să le mulţumesc celor care s-au implicat şi au participat la activităţile de pe blog, cât şi de pe pagina de Facebook a blogului Cărţi Nemuritoare. Voi sunteţi cei pentru care scriem şi ne face o deosebită plăcere să vedem că ceea ce facem noi nu este în zadar. Sunt fericit să ştiu că a trecut un an, dar sunt şi mai fericit când privesc în urmă şi văd toi oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut pe blog şi care şi-au împărtăşit cu noi gândurile şi sentimentele.

TGOP: Din câte ştiu sunteţi trei persoane care vă ocupaţi de blog. Cum v-aţi cunoscut?
Alexa: Da, suntem trei persone pe acest blog şi de multe ori am impresia că suntem puţini. Eu şi Laura ne ştim din clasa a noua. Ne-am întâlnit în liceu şi în timp, a trecut de stadiul de colegă din banca din faţă care îmi da copiuţe la mate şi mă ajuta să iau şi eu notă mare, şi a ajuns printre cele mai bune prietene. Vorbim aproape în fiecare zi, iar atunci când ne întâlnim timpul nu ne ajunge să povestim tot ce avem de împărţit. Bogdan este teoretic din famile. Familia mea prin alianţă. Este puţin mai timid, încă nu are încredere că poate scrie şi poate publica. Trebuie încurajat să dea frâu liber cuvintelor, aşa că eu îl susţin şi îl incurajez mereu (asta când nu îl stresez).
Laura: Eu şi cu Alexa ne ştim din liceu, şi de atunci suntem prietene foarte bune. Pe Bogdan l-am întâlnit însă prin intermediul Alexei, și am descoperit astfel încă un pasionat de cărţi, cu care am ajuns să leg o prietenie frumoasă.
Bogdan: Ai dreptate, suntem trei. Eu sunt cel mai nou membru al blogului. Alexa este cea care “m-a recrutat” ca să zic aşa. E ca o soră mai mare. Şi la fel cum sunt surorile mai mari, poate să fie uneori stresantă, dar ştiu că face asta pentru a mă motiva pe mine. Pe Laura am cunoscut-o prin intermediul Alexei şi al blogului, dar ne-am împrietenit imediat. Mă bucur să văd că am găsit o persoană la fel de nebună ca şi mine.

TGOP: Dacă ar trebui să vă descrieţi colegii de pe blog în trei cuvinte, care ar fi acestea?
Alexa: În trei cuvinte simple? E greu. Laura este psihanalistă, amabilă şi înţelegătoare, iar Bogdan este prietenos, voios şi inocent.
Laura: Urăsc felul ăsta de întrebări, limitele pe care le au, sunt greu de acceptat, dar am să încerc să găsesc nişte descrieri care să se încadreze : ))
    Alexa - Sufletistă, înţelegătoare, încrezătoare.
    Bogdan - Deştept, sociabil, amuzant.
Bogdan: E foarte greu, dar am să încerc. Alexa este cea care ne ţine cu picioarele pe pământ. Ea este “şefa”, iar noi nu ieşim din cuvântul ei, prea des. Cu toate astea este o persoană foarte înţelegătoare, dinamică şi creativă. Dacă Alexa este creierul blogului, atunci Laura, prietena mea nebună Laura, este inima blogului. Este o fire foarte deschisă, amuzantă, dar şi sensibilă.

TGOP: Cine sau ce v-a determinat să faceţi primii paşi în online?
Alexa: Primii paşi online. Nu mă gândeam niciodată la aşa ceva. A fost ceva spontan. Am cunoscut o fată a cărui blog îl citeam zilnic şi m-am împrietenit cu ea. Aşa am ajuns să scriu şi eu şi peste doi ani de zile mi-am făcut blogul meu personal.
Laura: Înainte de avea şi acest blog, am început prin a avea un blog personal, ca pe un loc în care să îmi postez creaţiile. Să încep un blog despre cărţi însă, a fost ca să o ajut pe Alexa, ea a mai colaborat cu cineva pe un alt blog, şi pentru că îmi plăcea munca pe care o depunea, mi-a fost foarte uşor să o ajut să creem acest blog.
Bogdan: Alexa şi Laura au fost cele care au avut iniţiativa. Eu mă bucur că le pot ajuta cu ce pot.

TGOP: De unde pasiunea pentru cărţi?
Alexa: Pentru mine pasiunea pentru cărţi a venit târziu, cred că prin clasa a noua, când am descoperit cărţile care mi-au captat toată atenţia, care m-au făcut să mă bucur de ele. A durat ceva timp să descopăr că sunt cărţi pentru fiecare, trebuie doar să le cauţi pe cele care ar putea să îţi placă.
Laura: Pasiunea pentru cărţi a pornit de la faptul că încă de mică am fost înconjurată de cărţi, bunicii mei au avut o bibliotecă destul de mare, iar părinţii mei au avut grijă să îmi insufle iubirea pentru poveştiile ce se aflau în ele.
Bogdan: Îmi plăceau mult poveştile când eram mic. Când am crescut am început să îmi aleg singur cărţile şi să citesc diferite genuri care mi-au placut şi care m-au îndemnat să citesc în continuare.

TGOP: Cum vă împărţiţi responsabilităţile pentru blog?
Alexa: Eu sunt o fire foarte bossy. Mă mir cum de colegii mei nu mi-au dat cu ceva în cap până acum. Iau majoritatea deciziilor şi îi stresez pe colegii cu chestii de genu’ “ai treabă… faci te rog ceva?.. te ocupi te rog de ceva?”. Bogdan este cel mai nou în acest mediu. Îi vin greu cuvintele când trebuie să scrie propriile recenzii, dar pe el pică recenziile noatre. Se descurcă de minune când îl rugăm să le corecteze pe ale noastre. Ba chiar le îmbunătăţeşte mereu.
Laura: Nu cred că avem nişte reguli foarte clar trasate pentru cine face, ce anume, pe blog, cumva însă reuşim să ne împărţim sarcinile în funcţie de cine are timp liber. E adevărat că pentru acest lucru comunicăm destul de des, iar de cele mai multe ori Alexa strigă după noi că deşi am citit cărţile am întârziat cu recenzile, sau se trezeşte cu o alta de la o carte că a apărut în posesia noastră în ultimul moment.
Bogdan: Nu există o normă, spre fericirea mea; eu fiind mai nou în activitatea de blogging şi neavând atâta experienţă precum colegele mele. Dar nu am de ce să mă plâng. Amândouă sunt foarte înţelegătoare.

TGOP: În afară de blogging, cu ce vă mai ocupaţi?
Alexa: Hmm. Eu am un timp foarte încărcat, uneori chiar prea plin. Lucrez mult, iar pe lângă serviciu sunt la început în iniţierea unui extra-job de manichiuristă. Ma relaxez în timpul liber la orele de Zumba, de unde îmi iau şi un aport mare de energie, şi în rest îmi petrec timpul cu prietenii, iubitul meu şi încerc să mă împart între membrii familiei. De citit, citesc noaptea sau în timpul liber la lucru.
Laura: Cu facultatea, cu prietenii, cu ieşitul în natură, cu vizonatul unui film care să mă relaxeze şi bineînţeles cu cititul.
Bogdan: Îmi place mult să desenez/pictez. În rest, îmi petrec timpul cu prietenii sau urmărind seriale, filme, anime-uri.

TGOP: Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Un mesaj în încheiere pentru cititorii The Gift Of Passion şi Cărţi nemuritoare?
Alexa: Ce să transmit tuturor?... Nu o să vă spun citiţi sau bucuraţi-vă de o carte bună pentru că scriu pe un blog cu acest subiect, ci vă transmit să vă bucuraţi de viaţă şi de tot ce vă oferă ea. Găsiţi-va pasiuni şi hobby-uri care să vă reprezinte indiferent de natura lor.
Laura: Face-ţi un pas înapoi şi încercaţi să priviţi totul nu ca şi cum ar fi fragmentat, bucurie, fericire, tristeţe, naştere şi moarte, ci ca pe o întreagă poveste ce merită trăită, ascultată, văzută.
Bogdan: Încercaţi să lăsaţi deoparte problemele şi să vă bucuraţi de tot ceea ce vă oferă viaţa. Sper că v-a plăcut acest interviu şi dacă doriţi să mai aflăm câte ceva despre vreun blogger care vă place spune-ţi şi o să aflu cât pot eu de multe de la el/ea.

Cerută în căsătorie de vecin

          Totul s-a petrecut foarte repede şi aş putea spune că nici unul dintre noi nu se aştepta să-l cunoască pe celălalt şi lucrurile să evolueze atât de repede, dar s-a întâmplat şi acum sunt în al nouălea cer. El este tot ceea ce mi-am dorit şi este potrivit pentru mine, iar asta mă face foarte fericită mai ales că ştiu că lucrurile sunt reciproce. Cine ar fi spus că vecinul enervant care începea să asculte muzică sau să mute mobila când îmi era lumea mai dragă şi mai ales în clipele în care aveam atâta nevoie de linişte avea să fie cel potrivit pentru mine. Şi când te gândeşti cât de ciudat s-a întâmplat, ca în cântecul ăla „Te-am văzut, te-am plăcut” a fost dragoste la prima vedere aşa cum îmi spune el.
          Era o dimineaţă în care îmi oprisem alarma după ce a sunat de câteva ori şi am dormit mai mult decât trebuia, apoi când m-am uitat la ceas şi am văzut cât este ceasul nu ştiam ce să fac prima dată. De cafeau de dimineaţă nici nu se mai punea problema, îmbrăcat şi machiat în zece minute şi pe deasupra afurisitul de creion refuza să-şi facă datoria cum se cuvine şi parcă avea atracţie spre ochiul meu. Într-un final am reuşit să fac totul şi arunc o ultimă privire în oglindă, de parcă aş fi ştiut ce urma să se întâmple, totul era gata pe cât se poate. Deschid uşa liniştită şi bucuroasă că m-am încadrat cât de cât în timp şi când să mă întorc să plec un idiot i-a liftul lăsându-mă pe mine cu buza umflată. Înjur în sec şi îi dau de mâncare cât să pună şi în frigider şi cobor scările grăbită să ajung cât mai repede. După opt etaje ajung frântă jos şi arunc o privire disperată pe ecranul telefonului, deja mă aflam în întârziere şi mă îndrept repede spre staţia de taxiuri şi caut unul liber. Când reuşesc într-un final să găsesc un taxiu repede vine acelaşi vecin îngâmfat şi se urcă în el fără să-i pese că urma să mă urc în acelaşi taxiu. Câteva săptămâni mi-a făcut acelaşi lucru zi de zi fără să-i scape vreo ocazie să-mi fure liftul şi taxiul de câte ori putea.
          După vreo două săptămâni s-a oprit chiar înainte să urce în taxiu şi mi-a spus: „Tu o să fii soţia mea!”, apoi s-a urcat în taxiu înainte să apuc să mai spun ceva reuşind să mă sperie puţin. În aceeaşi zi seara am găsit în faţa uşii mele un buchet mare de trandafiri cu un bileţel pe care scria:
„Îţi mulţumesc pentru răbdare şi îmi cer scuze pentru nervii provocaţi. Al tău, A.”
          Am făcut imediat legătura cu vecinul enervant şi am decis să arunc florile în coşul de gunoi de lângă lift asigurându-mă că o să le găsească acolo a doua zi dimineaţa. În dimineaţa următoare m-am trezit din timp având grijă să nu fac zgomot şi să-şi dea seama că plec mai devreme, dar în momentul în care am deschis uşa el era lângă lift privind florile din coş. Am încercat să intru în apartament, dar deja se întorsese cu faţa la mine şi zâmbea: „Speram totuşi să pui florile într-o vază, nu în coşul de gunoi.” Îl priveam uimită şi speriată pentru că tipul putea fi foarte simplu un obsedat.
          De atunci au trecut două luni şi astăzi m-a cerut în căsătorie, chiar dacă pare mult prea rapid pentru noi am putea spune că este ceva normal. Fericită şi entuziasmată deja mă gândesc la toate acele lucruri minunate pe care ar trebui să le am în ziua mult visată. Mi-aş dori ca nunta să fie una ca în poveşti şi toţi invitaţii să se simtă bine, să se bucure de mâncarea bună şi de ambianţa plăcută. Deja ştiu cum aş vrea să fie totul un salon mare lângă o grădină ar fi perfect, iar în interior mi-ar place să fie un ring mare de dans în unul din capetele salonului şi în partea opusă să fie mese mari şi rotunde. Husele scaunelelor să fie albe cu câte o fundinţă neagră pe spătăr, iar feţele de masă să fie despărţite de două dungi subţiri negre.

          Aranjamentul floral trebuie să ne amintească de prima dimineaţă în care am început să vorbim, deci cu siguranţă trebuie să fie un buchet de trandafiri roşii. Pe mese să se afle pentru fiecare invitat câte o atenţie specială care să le amintească de nunta mea. Ar fi foarte interesant dacă am putea să amplansăm undeva un colţişor al amintirilor unde să fie o cabină fotografică asămănătoare celor din mall, dar să semene cu un lift şi bineînţeles pe o măsuţă am putea pune nişte cartonaşe roşii alături de care să se afle un pix negru pentru ca invitaţii să scrie nişte mesaje pe care apoi să le pună într-o cutiuţă în formă de taxi, pe care să le punem în albumul de nuntă şi să ne amintim de această zi minunată. Bine înţeles nunta nu ar fi perfectă dacă nu aş avea rochia perfectă, mi-ar place o rochie prinţesă cu corset şi cu o trenă lungă. În momentul în care oaspeţii vor ţine discursuri mi-ar plăcea ca paharele noastre de şampanie să fie costumate în mire şi mireasă. O prietenă mi-a recomandată Salon du Mariage pentru nunta mea perfectă.

           Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog şi este pură ficţiune.

Deodorant antiperspirant Gerovital H3

          Se ştie că prima impresie este cea mai importantă, iar atunci când natura nu te ajută şi încearcă să-ţi facă zile fripte ce mai poţi schimba? Era o zi de vară,undeva la ultimul etaj al facultăţii pe la ora 17 când era căldura mai mare în sală, din cauză că acoperişul era din tablă şi emana o căldură de nesuportat. Ar fi trebuit să ai sânge îngheţat ca să nu transpiri în asemenea condiţii şi nu prea conta ce deodorant ai folosit pentru că temperatura îţi vine de hac. Astfel am început să port câte un deodorant în geantă zi de zi şi se mai întreabă colegii mei ce am în geantă de este aşa de grea...oare ce nu am.
          Acum câteva zile am auzit de un nou deodorant antiperspirant Gerovital H3 prof. Dr. Ana Aslan , poate vă mai amintiţi de articolul dedicat ei publicat acum ceva timp pe blog, m-am documentat şi m-am plimbat prin magazine în căutarea lor. Cei de la Farmec au pregătit patru sortimente:

• Deodorant antiperspirant Gerovital H3 Splendide;
• Deodorant antiperspirant Gerovital H3 Natural;
• Deodorant antiperspirant Gerovital H3 Sensitive;
• Deodorant antiperspirant Gerovital H3 Fresh.

          Astăzi am văzut şi reclama la televizor şi mi se pare foarte potrivită având în vedere vedeta care este imaginea acestui produs, Ramona Bădescu o femeie de nota 10. Ce părere aveţi de reclamă?

          Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog.

Regizor pentru o zi

          La prima vedere pare simplu să fii regizor sau scenarist, dar nu este chiar aşa. Trebuie să ai imaginaţie, să ai răbdare şi să ai talent. Pentru o zi mi-am permis să visez şi să mă joc la fel ca în copilărie, să testez ce ar însemna să fac parte dintr-o altă lume în care nu contează rezistenţa, construcţia, materialele şi condiţiile pe care piesa mea trebuie să le îndeplinească. Să văd ce înseamnă o lume în care animalele vorbesc, în care totul poate fi construit aşa cum îmi propun eu şi în care nimeni nu poate schimba planul iniţial.
          Aşadar, să începem!
          Pe fundal începe o melodie veselă, dar relaxantă care te conduce într-o lume în care totul contează, de la micile probleme cotidiene până la marile dileme ale lumii întregi. Cu toţii ne confruntăm zi de zi cu o problemă banală, dar în acelaşi timp persistentă şi anume: „Ce să mănânc?!”Soluţia este simplă şi depinde doar de inspiraţia persoanală şi de gustul fiecăruia, dar se poate rezolva cu uşurinţă cu ajutorul Caşcavalului Delaco.
          O gospodină simte mereu nevoia de a avea în frigider caşcavalul Delaco, astfel la început pune în frigider o felie de caşcaval, apoi apărând roata de caşcaval întreagă. O voce pe fundal spune: „Caşcavalul Delaco niciodată suficient, întotdeauna simţi nevoia de mai mult.” Până şi ceilalţi colocatari ai frigiderului cunosc faima lui, unii mai invidioşi, alţii fericiţi că se află în preajma lui.
          Apare o roşie căreia i se scurge încet o lacrimă pe rotunjimea ei şi suspină spunând: „Ştiam eu că lipsea ceva.”, este foarte entuziasmată să se afle în preajma unei celebrităţi ca el.
          Unii sunt bucuroşi că au ajuns în sfârşit să se bucure de prezenţa lui, pe când alţii care nu au succesul lui sunt doar invidioşi la fel ca şi apa minerală, care îşi aruncă cuvintele pline de invidie: „Mai lipsea un covor roşu.” răspunse cu sarcasm roşiei.
          Toţi sunt emoţionaţi de prezenţa lui, chiar şi borcanul cu gem care ştie cât de delicios este îi recunoaşte meritele: „Nimic nu se compară cu el.”
          Iar pătrunjele mai fericit decât toţi ceilalţi repetă entuziasmat cu o voce tremurândă: „Este aici! Este aici!”
          Caşcavalul se află în centrul universului lor şi toţi sunt curioşi să-l cunoască aşa că se apropie unii mai timizi, alţii mai îndrăzneţi de el. O voce pe fundal dă glas gândurilor fanilor lui: „Întreaga lume se învârte în jurul lui...pentru că este faimos şi toţi ştiu de ce.”
          O nouă imagine în care găsim caşcavalul Delaco înconjurat de toţi fanii lui cu mesajul: „Pentru fani, cel mai bun.”
          Cam aceasta este experienţa mea de scenarist şi mai jos vă las rezultatul muncii mele de regizor amator.

          Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2014.

Oscarurile în ţinute

         Duminică seara au avut loc cele mai aşteptate premii din cinematografie, iar vedetele s-au gătit special pentru această ocazie. Mai ales doamnele care au uimit pe covorul roşu cu ţinute care mai de care mai sofisticate.

Hello, March!

          Probabil că puţini au curajul să recunoască că se tem de modul în care sunt judecaţi de restul, dar în fond cu toţii ne temem de modul în care ne percep cei din jur. Contează modul în care suntem etichetaţi de ceilalţi pentru că de asta trăim într-o societate şi de asta încercăm să stabilim relaţii cu cei din jur. Dacă nu ar conta deloc părerea celor din jurul nostru am putea trăi mult şi bine în vârful unui munte fără să vorbim cu cineva. Din păcate sau din fericire sunt puţine cazuri în care se întâmplă una ca asta pentru că omul este o creatură complexă care simte nevoia de a fi înconjurat de cei din jur, de a vorbi cu cineva, de a simţi ceva pentru cei din jur şi de a simţi că contează.
          Recunosc pentru mine contează părerea celor din jur şi chiar dacă mă prefac că totul este ok, în sinea mea ştiu că mă afectează ceea ce se vorbeşte despre mine şi nu pot să ascund asta faţă de mine. Cât despre cei din jurul meu pot ascunde multe pentru că îmi este mult mai uşor să mă ascund în carapacea mea şi să-i las să creadă ce vor despre mine. Pentru o perioadă lungă am fost influenţată mereu de părerea celor din jur şi a fost o perioadă foarte ciudată pentru că nu mai eram eu, ci eram doar proiecţia a ceea ce-şi doreau ceilalţi să vadă în mine. Acum, însă am reuşit să fiu ceea ce sunt şi să fac doar ceea ce cred eu că este bine, deşi mulţi o să mă judece aspru şi eu o să ascult plină de amărăciune ceea ce spun ei.

Ne-am transforma toţi dacă am avea curajul să fim ceea ce suntem. .~ Marguerite Yourcenar

Primăvara aceasta începe cu SuperBlog...

           Niciodată nu mi-a plăcut frigul poate pentru că sunt o persoană rece la propriu şi la figurat, iar de ceva vreme pot spune că urăsc zăpada din cauza celor petrecute cândva. Toate aceste motive, dar şi dorinţa de a ieşi din vizuină afară m-au făcut să-mi doresc primăvara cu nerăbdare şi mai ales căldura aceea tipică acestei perioade. Şi uită-ne ajunşi în prima zi de primăvară cu un soare care ne bucură sufletele cu căldura lui.
            Astăzi totul pare să îmbrace o altă culoare şi să fie mai vesel, să aducă noi speranţe i noi vise de îndeplinit. Anul trecut în toamnă m-am înscris la Super Blog 2013 din motive personale nu am participat la toate probele şi în această primăvară îmi încerc din nou norocul la Spring SuperBlog 2014. Sper să ajung între finalişti.
           O primăvară frumoasă!