Social Icons

sâmbătă, 9 iunie 2012

Concurenta nr.1: Peach29

 Un miracol

  Intr-un fel, natura e dreapta. Ia si da.
    Pe mine m-a lasat in primii zece ani de viata sa ma pot bucura de viata, de toate simturile normale, dar, mai ales, mi-a dat darul de-a simti muzica.
    Pentru mine, melodia era ceea ce conta. Versurile erau doar niste cuvinte. Incercam, din rasputeri atunci cand vocea cantaretului se incapatana, sa fac abstractie de ele, sa aud doar linia sonora.
    Poate tocmai de asta, inca de la trei ani, am inceput sa fac vioara, pian, nai si harpa. Erau instrumentele inimii mele.
    Dar natura a vrut sa se revanseze …
    Imi daduse prea multe. Asa ca, la inceputul clasei a IV-a am facut o infectie la ochi. Infectie care, in ciuda tuturor tratamentelor, a dus catre sfarsitul meu: orbitul.
    Nu stiu ce-a fost mai rau: pierderea culorii vietii, pierderea prietenilor sau batjocura copiilor.
    Macar, imi ramanea muzica. Si odata cu ea, simtul tactil, auditiv si olfactiv ce s-au dezvoltat.
    Mi-a fost greu. Foarte greu. Eram invatata, desi eram mica, sa fiu independenta, sa nu depind de nimeni mai mult decat era strict necesar. In schimb, aflata in noua situatie, nu numai ca trebuia sa depind cu totul de cei din jur, dar trebuia sa o iau de la inceput.
    Trebuia sa invat sa ma misc, sa citesc de pe carti special create pentru noi, cei cu probleme, trebuia, practic, sa invat sa traiesc.
    Dupa aproximativ trei ani, timp in care a trebuit sa ma obisnuiesc, am primit-o pe Lesha. Era o catelusa superba, dupa cum imi spunea toata lumea, dar ce era cel mai important pentru mine, era blanda cu mine, fioroasa cu cine incerca ceva impotriva mea, si astfel mi-a devenit mai apropiata decat oricine.
    Am reusit, cu timpul, sa ma adaptez. Pasiunea mea, muzica, si Lesha au fost cele care m-au tinut la suprafata.
    Parintii mei, rudele, doctorii, toti au incercat, au cautat un leac, ceva care sa-mi redea vederea. Dar au esuat. De fapt, nici chiar cauza pierderii nu se cunostea in totalitate.
    Astfel mi-am petrecut zece ani din viata, bajbaind prin bezna, incercand dimineata de dimineata sa gasesc un motiv pentru care sa ma trezesc.
    La 19 ani, acest motiv a aparut sub forma copiilor de la centru.
    Erau copii saraci, dar care-si doreau sa se ridice. Iar eu ii puteam ajuta, invantandu-I ce stiam mai bine: muzica.
    Din cand in cand fredonam. Uneori cuvintele se intelegeau, alteori doar le inganam. Si astfel, am primit intrebarea de la un copilas de vreo opt anisori, ce studia naiul:
-Dar de ce nu canti niciodata cu vocea?
-Pentru mine, cuvintele nu au sens si nici importanta. Sunt doar o incuractura. Muzica este cea care conteaza.
   Zilnic, ma duceam cu Lesha in parc. Eu stateam pe o bancuta, la umbra, caci fetita mea avea mereu grija de mine, si ii aruncam mingea.
    Era o zi de mai, o zi nici torida, precum cele din iulie, dar nici rece, cum sunt cele de martie. Era una din putinele zile pe care le poti numi perfecte.
    Stateam pe bancuta obisnuita, ascultand sunetele din jurul meu.
    Cativa copii se jucau, altii cantau, pasarile din copaci se intreceau in maiestria trilurilor. Cainii se alergau, pisicutele mieunau. Era mirific.
    Lesha mea luase o pauza de la minge, iar eu mi-am scos cartea si am inceput sa citesc. Simteam privirile oamenilor atintite asupra mea, dar déjà puteam prea bine sa ma detasez de ei.
    Dintr-odata, am auzit latratul Leshei. Iar ea latra doar daca cineva se apropia de mine si nu era tocmai o persoana draguta.
    M-am ridicat, cartea cazand pe jos. Nu aveam nici bastonul la mine. Dupa mult timp, ma simteam nesigura si neajutorata.
    Am facut cativa pasi, inspre locul unde catelusa latra. Dar apoi, am cazut.
    Am auzit-o pe Lesha alergand. Dar ma lovisem si de data asta doar ea nu era suficienta. Pentru o clipa, ea incepu sa maraie. Apoi am auzit un “Calm fetito” si doua maini calde ma atinsera.
-Esti ranita? Ma intreba o voce de barbat.
-Da, nu, nu stiu, asa cred, ma doare. Nu prea pot vedea.
-Oh, scuze. Usor, asa, ai grija, gata.
 Fiind in picioare, mi-am dat seama ca ceva cald mi se prelingea pe picior. 
-Sunt lovita la picior, nu-I asa? am oftat eu.
-Da, si am putut simti zambetul lui. Dar te rezolv imediat.
-Si cum ai de gand sa faci asta? Am intrebat sceptica. Nu cred ca umbli cu trusa medicala dupa tine in parc.
-Nu, dar o am in masina. Care e foarte aproape. Poti sta cuminte 2 minute?
-Am sa ma straduiesc.
    S-a ridicat si i-am auzit pasii indepartandu-se.
Hei, Lesha, e un om bun? Am intrebat eu catelusa, scarpinandu-o pe dupa urechi. Ce-ai facut, fetito?
    Ca raspuns, ea scheuna si-mi linse mana.
-Eu sunt Christian, apropo, spuse el dupa ce se aseza in fata mea, si i-am simtit respiratia racoritoare pe pielea mea goala. Acum o sa te cam doara, zise cu o unda de tristete in voce.
-Doar pentru ca nu pot vedea, nu inseamna ca am stat intr-o bula de aer. Cu asta am vrut sa spun ca stiu ca o sa ma doara, daca ai de gand sa dai cu ceva pe ea, am zis afisand un zambet inocent si l-am auzit chicotind.
-Scuze, greseala mea. Dar pentru o nevazatoare esti chiar foarte …
-Normala?
-Cam asa
-Auch, am soptit, in timp ce el dadea cu dezinfectant. Chiar ustura!
-Eu ti-am zis.
-Merci. Nu trebuia. Lesha ma putea duce acasa in maxim 20 de minute, avand in vedere ca probabil as fi schiopatat.
-Ce poate fi mai placut pentru un doctor daca nu sa ajute ranitii?
-Hmm, poate sa nu mai existe raniti?
-Asta déjà ar fi un miracol. Asa, acum sa te pansez.
-Esti doctor? Ce fel de doctor?
-Oftalmolog. Cercetator. 
-Soarta. Daca afli vreodata vreun leac, anunta-ma.
-Atata incredere ai in mine?! Facu el pe ranitul. 
-Nu te cunosc, deci nu poate fi vorba de incredere. Dar iti sunt recunoscatoare.
-Si ti-ai arata recunostinta acceptand sa-ti iau un suc? Acum se ridicase.
-Nu ar trebui ca eu sa te invit pe tine? Am intrebat punand mana usor pe bandaj, apasand incet si strambandu-ma.
-Va trece in vreo doua saptamani. Asta e un da?
-Atata timp cat te crezi in stare sa mergi langa o oarba care mai si schiopateaza, e un da.
-Grozav! Se entuziasma el.
    S-a ridicat si m-a ajutat si pe mine. Lesha alerga fericita in jurul nostru. Era prima oara cand catelusa accepta pe cineva atat de usor.
    In acea zi, mi-a luat un suc si ne-am plimbat prin parc, vorbind in mare parte despre el, si amintind doar in treacat despre pasiunea mea, muzica.
-Cum poti? Adica, cum poti fi atat de vesela, bine-dispusa, atat de neafectata de problema ta?
-Am incetat sa o mai vad ca pe o problema. Pana la urma, am primit altele in schimb. Viata e frumoasa, doar ca pe parcursul ei apar si incurcaturi. Ca muzica si versurile, am zambit.
    Dupa-amiaza tarziu, mi-am luat ramas-bun si am plecat spre casa fiind sigura ca nu-l voi mai intalni vreodata.
    Seara, le-am pomenit alor mei despre el, ca despre o intamplare oarecare. Acum, totul era ca inainte.
    A doua zi, in timpul cursurilor de la centru, Lesha a inceput sa latre vesela.
-Ai plecat fara sa-mi spui cum te cheama, sopti o voce, si am simtit mirosul florilor.
-Freya. Numele meu e Freya.
-Superb.
-Cum mai gasit?
-Cand vrei ceva si ai chiar si un detaliu, nu e asa greu.
-De ce?
-Pentru ca-mi place felul tau de-a fi si vreau sa te ajut.
-Asta au incercat o gramada de oameni in ultimii zece ani. Dar n-au reusit.
-Eu voi reusi. Intr-o zi, iti voi da vederea inapoi! Spune-mi, de ce nu canti si din voce? Mi-au spus copilasii ca ai o voce de inger.
    Eu am inceput sa rad.
-Pentru asta, iti voi raspunde cu citatul meu preferat. Apoi, va trebui sa astepti pauza.
-Sigur.
-“Viata este precum o melodie frumoasa
-… numai versurile sunt o incurcatura.”. ma completa el.
-Hans Christian Andersen. Iar acum, va trebui sa ma lasi sa-mi termin ora.
-Sigur, profa.
   Din acea zi, am inceput o etapa noua si plina de lucruri necunosute. Rare erau zilele cand nu ne vedeam, desi in situatia data este cam ironic spus.
    Nefiind fortat sa munceasca pentru a se intretine, caci avea o mostenire destul de consistenta, s-a putut dedica trup si suflet bolii mele.
    Nu credeam ca am leac, si nici nu ma mai deranja. Erau momente, multe, in trecut, cand imi doream sa mor, cand as fi dat orice sa-mi recuperez vederea. Singura curiozitate acum era cum arata  cel alaturi de care ma simteam atat de normal.
    Dar mi-am dat seama ca, de fapt, nici nu conta.
    Dupa mai mult de cinci ani de cand l-am cunoscut si dupa 16 ani de cand ma taram prin intuneric, am intrat in sala de operatie, iar doua saptamani mai tarziu, cand mi-au fost date jos bandajele de la ochi, am vazut, pentru prima oara, ceva mai mult decat negru sau rosu.
    Vedeam umbre la ineput, dar cu cat timpul trecea, eu vedeam mai bine.
-Mi-ai zis candva ca viata e frumoasa. Tu mi-ai aratat si demonstrat asta.
-Aveai nevoie doar de un impuls. Ti-ai scris singur propriile versuri.
-Dar pentru muzica am nevoie de tine.
-Iti multumesc ca mi-ar redat culoarea.
-Iti multumesc ca mi-ai redat bucuria de-a trai. Vrei, acum, sa-mi dai raspunsul?
-Da, vreau sa fiu iubita ta, sa fiu a ta trup si suflet.
    M-a luat in brate si m-a invartit. Eram in salon, doctorii si asistentele treceau pe coridoare uitandu-se ciudat, dar nu-mi pasa.
    In sfarsit, versurile vietii mele incepeau a se potrivi cu melodia.    

6 comentarii:

Stephany spunea...

Offf !!! Si povestea asta imi place ! Nu prea ma pot hotara :(

Anonim spunea...

O poveste expresiva din punctul meu de vedere.Te invata multe si iti da speranta.Ea stia ca intr-un bun sfarsit,o sa vada din nou,si uite! Totul e bine si frumos. Ea nu a renuntat la pasiunea ei,adica Muzica! Ba chiar,ii ajuta pe cei de la centru sa-si gaseasca aceasta pasiune.Mie una chiar mia placut! Succes!:*:(<3

cata catalina spunea...

Emotionant!<3

LovePink spunea...

Ce poveste! Merita sa castige,parerea mea!Le-am citit pe toate dar aceasta mi-a atras atentia.M-a atins la inima si cel mai mult,ma impresionat!Felicitarile mele,Peach!Sa speri,deoarece speranta moare ultima si sa nu te dai batut,indiferent de situatie!Doua mesaje,regasite intr-un simplu text!Mult succes!:*

Sara Hope spunea...

@anonim...comm cu anonim nu se pun:)

gabriela spunea...

este superba, te face sa treci mai usor peste anumite probleme, mesaju este explicit (viata e frumoasa) mi se pare o poveste f. motivationala (dc exista cuvantul dc nu pur si simplu te face sa zici: Viata Merge Inainte)

Trimiteți un comentariu

 
 
Blogger Templates