Alice Voinescu
Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu
Severin - d. 4 iunie 1961 Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă,
profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare româncă.
A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913).
Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică
neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi
a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea.
După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de
lângă Târgu Frumos până în 1954. A creat Catedra de estetică şi
istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.
A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum
îi apare ţi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă. Se
naşte la 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o
familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în
Drept la Paris iar mama, Massinca Poenaru-descendentă a lui Petrache
Poenaru). La vârsta de cinci ani ştia deja să citească în limbile română şi
germană, iar la şase ani învaţă limba franceză. Are profesori particulari care
o vor îndruma în ştiinţele exacte şi umaniste. La vârsta de 15 ani citeşte Imitatio
Christi. A studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Bucureşti unde
audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru - este
nepoata acestuia - Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae
Iorga, etc. În 1908 îşi ia licenţa în filozofie cu Maiorescu, iar la
insistenţele acestuia, familia o trimite la studii în Germania şi Franţa pentru
pregătirea unui doctorat. În 1909, la Leipzig audiază cursurile
lui Th. Lipps și J. Volkelt,
familiarizându-se şi cu filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază
pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G. Dumas şi V. Delbos. La Universitatea din Marburg
îl audiază pe H. Cohen şi se împrieteneşte cu N. Hartmann. În 1913 obţine
doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa
de doctorat a fost publicată în Franţa fiind apreciată în lumea
academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA şi
un post de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu
avocatul Stello Voinescu în 1915. În 1922 devine profesor
titular de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.
Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la cunoscutele decade de la
Pontigy din Franţa unde a cunoscut o serie de personalităţi de
vârf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreţinând ulterior
numeroase corespondenţe. La întoarcerea din Franţa, în 1930 şi 1932,
vizitează Veneţia şi Florenţa, unde are revelaţia artelor
plastice. În 1936 călătoreşte în Marea Britanie, cu scopul de a
stabili în România o organizaţie religioasă după modelul
"grupului Oxford". Între 1932 şi 1942 realizează
o serie de conferinţe radiofonice pe subiecte culturale şi feministe, conferinţe
care i-au atras atenţia şi lui Tudor Arghezi. În 1936 contribuie cu
articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de
Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru şi reprezentări dramatice.
Între 1939-1940 lucrează la un volum despre patru dramaturgi
contemporani (Wedekind, Pirandello, Shaw și
Claudel). A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de
Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti. Conferinţele sale erau considerate
adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau
dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă şi drama elisabetană (cu
precădere Shakespeare). A ţinut şi cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de
Asistenţă Socială, militând pentru emanciparea şi educarea femeilor. În 1940 ia
atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari. În 1948 a
fost pensionată. A afirmat că O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are
viitor. În 1951 este arestată făcând un an şi şapte luni de
închisoare, urmaţi de domiciliu obligatoriu în satul Costeşti din apropierea
Târgului Frumos, unde rămâne până în ianuarie 1954 în condiţii grele.
Tot în 1951 copiile rămase de la studiul Eschil, sunt distruse
de comunişti. La intervenţiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora (care îşi
pierduse şi el catedra de la Conservator), Perpessicius, F. Muzicescu, C.
Petrescu, V. Eftimiu sau M. Voiculescu, precum şi la intervenţia lui Petru
Groza, este eliberată, trăind cu o pensie modică şi din traduceri (din limbile
engleză şi germană-Kleist, Mann etc.). Continuă să îşi ajute apropiaţii şi câţiva
tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris. Se stinge în noaptea de 3 spre
4 iunie1961.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu