Secretul unui cadou reuşit

          Este decembrie şi, conform tradiţiei, cuvântul „cadou” este la promoţie. În traficul aglomerat de „superoferte”, mă încăpăţânez totuşi să rămân în afara ritmului şi să redescopăr tihnit sensurile curate ale acestui cuvânt, eliberat de ambalajele sclipicioase de sezon.  
          Îmi place să ofer cadouri. Dar o fac în momente dintre cele mai neaşteptate, motivată de inspiraţie şi nu de obligaţia de ritual, când oricum un gest frumos se transformă într-o cursă contra cronometru cu obstacole: lipsă de timp, parcări aglomerate, măsuri nepotrivite şi alte asemenea detalii complet lipsite de poezie.
          Secretul pentru un cadou reuşit mi se pare să păstrezi doza de bucurie egoistă pe care orice cadou o poate aduce şi celui ce oferă. Pentru că acest lucru presupune savoarea unui întreg scenariu al surprizei, de la ideea de cadou până la deznodământul în care vezi sau intuieşti reacţia destinatarului. Parcă în ultima vreme am uitat complet de acest algoritm al cadoului.
          El a rămas o simplă „temă” pe care o avem de bifat din când în când în agendă, la aniversări sau sărbători cu zile libere legale. Recunosc, nu prea respect cadourile de calendar. Mai degrabă îmi inventez pretexte pentru a le oferi atunci când muzele mă inspiră. Şi astfel am ajuns chiar la performanţa unui pattern în ticluirea cadourilor.
          În primul rând, geneza! Se întâmplă de cele mai multe ori să fie conversaţia cotidiană. Multe dintre cele mai reuşite idei de cadou le-am descoperit ascunse în replici aruncate aiurea în valurile conversaţiei despre pasiuni, întâmplări haioase, pregătiri pentru călătorii sau chiar lucruri care ne enervează în general. Iar cadourile mele au fost, de fapt, răspunsuri concrete la acele discuţii.
          Uneori am rezonat la pasiunea pentru muzică şi am vrut să contribui şi eu la incursiunea în acest univers printr-un pickup vintage albastru care păstrează încă sunetul specific de ac pe vinil. Alteori, o glumă rătăcită mi-a plăcut atât de mult, încât am vrut să mai adaug o nuanţă de umor printr-o pălărie cu urechi de pisică. Alteori o eşarfă animal print a fost un antrenament bun pentru ca sora mea să se reconcilieze cu acest imprimeu care încă o enervează „maxim”.
          Apoi sunt oameni cărora îmi place să le fac cadouri. Unii dintre ei îmi sunt sau nu foarte apropiaţi, însă indiferent de frecvenţa interacţiunii noastre sociale, ei au un stil aparte, puternic conturat în mintea mea şi îi identific imediat cu anumite lucruri care îmi plac şi care mi se pare că li se potrivesc.
           De fiecare dată când intru în magazinul Cos mă gândesc la o anume persoană şi nu pot pleca de acolo fără să îi fac o surpriză.
          Accesoriile de la Topshop intră într-un proces alchimic în mâinile unei anumite prietene care ştie să le combine ca nimeni alta. La fel, accesoriile de la Karl Lagerfeld, Marc Jacobs sau Rag & Bone au destinatar precis. Îmi place să fac cadou atunci când pot intui fidel preferinţele. Şi îmi place să fac cadou atunci când primesc retur bucurie necenzurată. Una dintre cele mai frumoase reacţii a fost un MMS cu mesajul „eu şi cadoul tău ne-am împrietenit. Uite, deja ieşim în oraş”. Şi era frumos asortat la restul ţinutei.
          Bucuria egoistă a celui care dăruieşte îşi găseşte hârtia de turnesol în cadourile pentru copii. Îmi place să inventez surprize pentru copiii mei pentru că sunt dependentă de o anume privire mirată şi de o replică apăsată: „Wow, e super!”. Acest moment este exact ca scena favorită dintr-un film pe care vrei să o revezi în mod special, din nou şi din nou.
          Se spune că simpatia este una dintre cele mai eficiente şi mai autentice forme de cunoaştere a celuilalt. Am adoptat această teorie şi încerc să o aplic cât mai des. Iar cadourile sunt cumva o declaraţie de afinitate. Ta-daaa! Şi conversaţia începe.