Cupidon 666

Incerca sa-si ia zborul spre ceruri, acolo unde ii este locul, dar aripile ii erau frante… A indeplinit atatea misiuni pe Pamant, dar rautatea oamenilor nu i-a permis sa ramana… Cazand in genunchi, a strigat spre Dumnezeu sa o ia inapoi.

-Acum esti in ceruri si nu mai simti durere, dar oamenii au nevoie de tine. Priveste… in fiecare colt al lumii exista rautate, dar daca nu o invingi, cum sa asterni iubirea peste oameni?

-Daca ma intorc printre ei, voi pacatui si eu.

-Nu! Vei sti cum sa te descurci. Acum intoarce-te si implineste-ti misiunea.

Spunand aceste lucruri, Dumnezeu i-a vindecat aripile si i-a dat infatisarea unei fete.

Ajunsa inapoi pe Pamant, plimbandu-se pe o alee cu trandafiri si iasomie, se gandea la ce urma sa faca. Era convinsa de faptul ca oamenii sunt fructul suferintei si ca, in ciuda acestui fapt, Dumnezeu ii iubeste.

Soarele cadea in asfintit, iar ea era obosita.Trupul de om nu-i permitea sa zboare deasupra orasului, asa cum facea pana acum, avea nevoie de odihna.

Dar un sentiment ciudat a impins-o sa-si indrepte pasii intr-o anumita directive… Ingrijorata de bataile prea rapide ale inimii, grabi pasul. Se opri, insa intr-un loc luminat numai de stele si de luna. Nu-l mai vazuse, era liniste.

-Ai venit, in sfarsit! Se auzi o voce.

Speriata, facu un pas inapoi, dar se ciocni de cineva. S-a intors brusc si a deslusit in lumina palida a lunii un chip de baiat.

-Te astep…tam… spuse baiatul incurcat, realizand ca nu vorbeste cu persoana pe care o astepta cu adevarat.

-Nu inteleg, spuse fata, eu nu te cunosc.

Dupa cateva secunde de incremenire, baiatul raspunse:

-Eu… imi cer mii de scuze daca te-am speriat, am facut o confuzie. Fara sa realizeze ca o luase de mana, o privi in ochi:

-Am crezut ca esti persoana cu care trebuia sa ma intalnesc. Ce faci singura, noaptea? Hipnotizat parca de frumusetea ei- caci Dumnezeu ii daduse chip de fata, dar ii lasase frumusetea de inger.

-Nu as sti sa explic… Chiar nu inteleg cum am ajuns aici, dar ar fi mai bine sa plec.

Isi retrase mana din prinsoarea lui si dadu sa plece. Insa baiatul o prinse din nou de brat si-i spuse:

-Nu! E noapte si esti singura, lasa-ma sa te insotesc.

-Nu e nevoie, ma descurc.

-Te rog, nu-ti voi face niciun rau, ii spuse, privind-o cu un zambet trist.

Atunci, fata a acceptat sa fie insotita.

-Numele meu este Max, ii spuse baiatul dupa o lunga plimbare in tacere. Pot sa stiu numele tau?

-Eu sunt… ma numesc Adele… si, brusc s-a oprit. Aici ne despartim, voi continua singura, si a plecat inainte, fara sa-si ia ramas bun.

-Sper sa ne mai intalnim! Ii strigase baiatul, dar ea era prea departe ca sa auda.

Dimineata a surprins-o meditand la ceea ce i se intamplase seara trecuta. Isi amintea momentul in care acel baiat o prinse de mana. Nu-si putea explica sentimentele pe care le avusese, si, parca le resimtea gandindu-se la acest lucru. Dar isi aminti ca are o misiune de indeplinit si incepea sa se gandeasca la viitor. Insa era mereu agitata. Oricat ar fi incercat, ea se gandea tot timpul la Max. Desi nu-i vazuse bine chipul, ar fi putut, cu siguranta sa-l recunoasca. Se intreba, fara sa-si dea seama daca il va mai intalni.

Dupa cateva zile se indrepta spre aleea ei preferata, cea cu trandafiri si iasomie. Era un loc linistit, luminat ziua de razele aurii ale soarelui si noaptea de firicelele de raze argintii ale lunii. Ii placea atat de mult locul acesta… o ajuta sa-si imagineze cele mai frumoase moduri de a-I face pe oameni fericiti. Apa cristalina a izvorului ce se ondula alene pe marginea aleei si fluturii viu colorati ce roiau in jurul ei o faceau sa uite de griji.

Si atunci… il zari… vroia sa-l salute, dar a intors spatele sa plece. Prea tarziu insa… o vazuse si el si porni pe urma ei pana a ajuns-o:

-Adele, stai! Striga baiatul uimit de fericire.

Fata s-a intors si i-a zambit:

-M-ai recunoscut, desi mi-ai vazut chipul numai in lumina palida a lunii…

-Ai stiut ca sunt eu, desi mi-ai vazut chipul in aceeasi noapte, i-a spus baiatul in timp ce ea pleca capul, rosind, dar pastrandu-si zambetul ce-I lumina fata.

-Da… ce faci aici?

-Nu locuiesc departe, iar acesta e locul meu preferat. Cata liniste, cata viata intr-un loc rupt de realitate, ii raspunse baiatul.

-Si eu imi petrec timpul aici, cum de nu te-am vazut?

-Poate ca Dumnezeu a vrut sa ne reintalnim aici.

Auzind numele lui Dumnezeu, Adele s-a speriat, amintindu-si ce I-a spus inainte sa se intoarca pe Pamant.

-Ce s-a intamplat? O intreba baiatul.

-Nimic important, minti ea, trebuie sa plec, iarta-ma!

-Nu pleca, te rog! Te-am cautat intr-una zilele astea si acum ca te-am intalnit, pleci? Ramai. Pot sa te ajut.

Fara sa-si justifice fapta, o stranse la piept imediat ce a vazut ca fetei ii cazuse o lacrima pe obraz… Prima ei lacrima… Se simtea de parca ar fi... om.

-Nu, nu poti, raspunse fata, lasandu-se cuprinsa in bratele lui.

-Incearca, nu vei sti daca nu-mi spui.

-Abia te-am cunoscut si simt ca te cunosc de o viata intreaga… dar nu e bine… am incredere in tine, dar nu pot sa-ti spun…

-Bine, dar te rog, nu pleca…

Cu un zambet trist, fata il lua de mana si mersera pe iarba la umbra unui copac.

-Iti multumesc ca ai ramas cu mine. Imi era teama ca iar vei pleca si nu te voi mai gasi.

-Iti multumesc ca m-ai inteles, raspunse fata, plecand capul.

Si-au petrecut toata ziua stand de vorba, cunoscandu-se mai bine. Seara trebuia sa-si ia ramas bun.

-Nu va mai fi nevoie sa ma cauti, spuse fata zambind, eu vin aici mereu.

-La fel pot spune si eu, ma vei gasi aici de fiecare data.

Cand Adele a vrut sa plece, baiatul o opri si o saruta, fara sa-si explice acest fapt. Fara sa spuna nimic, fata a fugit plangand.

-Doamne, de ce m-Ai trimis inapoi pe Pamant? Acum am pacatuit si eu… nu mi-am indeplitit misiunea, Te-am dezamagit… m-am indragostit…

Dar Dumnezeu nu i-a raspuns. Crezand ca S-a suparat, Adele a inceput sa planga pana a adormit.

-Nu ai pacatuit, nu m-Ai dezamagit, dar ti-ai indeplitit cu bine si ultima ta misiune… auzi o voce in somnul ei. Adevarata ta misiune a fost sa inveti sa iubesti oamenii, nu sa-i faci sa se iubeasca intre ei. Prin dragostea ce i-o porti acelui baiat ai incheiat misiunea si ai devenit om inca din clipa in care i-ai vorbit…

Si s-a lasat liniste. Cand s-a trezit, fata stia tot ce nu aflase despre Adele.

Fericita, vroia sa se plimbe. In acelasi loc, sub acelasi copac, o astepta Max. Aproape ca nu indraznea sa se apropie. Avea emotii.

-Buna, ii spuse, in cele din urma baiatului.

El o vazuse venind si o astepta in piciore.

-Buna, raspunse.

-Stiam ca te voi gasi in acest loc, spuse zambind.

Baiatul pleca capul. Profitand de aceasta ocazie, Adele il stranse ambele maini si, privindu-l in ochi, ii spuse:

-Iti multumesc ca ai aparut in viata mea!

Atunci el o lua in brate si ii soptise, cu o usoara vibratie in voce:

-Te iubesc… inca din prima clipa, de cand te-ai ciocnit de mine, am simtit ceva ciudat.

-Tu m-ai invatat sa iubesc, datorita tie am realizat ca nu toti oamenii sunt la fel. Intr-un timp atat de scurt mi-ai castigat iubirea…

-Esti atat de frumoasa… Tu esti ingerul meu pe care mi l-a trimis Dumnezeu…

-Nu, nu mai sunt ingerul tau, spuse fata cu un zambet trist, acum sunt fata pe care o iubesti si care te iubeste...

De atunci, se intalneau in fiecare zi. Se iubeau enorm, iar dragostea lor domnea asupra acelui loc cu trandafiri si iasomie…