Cupidon 99

Un an, asta a spus Dnl doctor Brown cand m-a consultat ultima oara, asta intamplandu-se acum doua saptamani. E al naibi de rau sa simti ca mai ai putin de trait si ca viata ta se scurge ca nisipul dintr-o clepsidra. Mama ma privea trista, incerca sa zambeasca, nu putea, cine ar putea zambi cand stie ca unica ei fiica isi numara zilele pana va fi la 3 metrii sub pamant. Poate va intrebati de ce nu iau tot in serios, poate ca nici nu constientizam ce mi se intampla, sau nu vroiam sa recunosc. E deja a 4 a zi in care stau inchisa in camera cu mp4-ul ascultand muzica lenta. Timpul trecea asa de greu, iar la ora 5 trebuia sa mai merg pentru ultima data la doctor. Am inchis mp4-ul si l-am lasat undeva pe pat, m-am indreptat spre oglinda privindu-ma mai atent. Ochii mei erau umflati inconjurati de cearcane adanci si inchise la culoare, parul meu care era odata plin de volum si infoiat, acum e drept si parca mai lipsit de viata decat mine. Eram palida si iti dadeai seama doar privindu-ma ca ma sfarsesc in intuneric. Daca mi-ar cere cineva sa imi fac autoprofilul sincer habar n-as avea ce sa scriu, inafara de faptul ca ma cheama Chelsea si ca am 18 ani nu pot spune nimic mai mult. Mama m-a strigat de jos, zicandu-mi sa ma pregatesc, oare cat mai conta acum infatisarea mea? In toti 18 anii mei am iubit sa arat bine, sa fiu la moda, sa fiu populara, sa ma aranjez, dar acum, acum oare mai conteaza? M-am imbracat rapid cu niste jeansi si un hanorac mare negru, aveam o silueta pe care poate multe fete si-ar dori-o insa eu as renunta la ea numai sa ma pot face bine. M-am incaltat rapid si mi-am prins parul in coada de cal.

- Scumpo, esti gata?

- Da mama, ai vorbit cu Dnl Brown?

- Sigur, e la cabinet si ne asteapta.

- Bine, pot conduce eu? Sti ca era unul dintre lucrurile pe care le adoram.

Mama mi-a incuviintat din cap si mi-a inmanat cheile de la scumpa mea masina, o decapotabila neagra. Am portnit cu viteza, lucru care a facut-o pe mama sa isi puna repede centura de siguranta. In urmatoarele cateva minute eram deja in parcarea spitalului. N-a durat mult ca consultatia sa se termine iar ochii doctrului sa faca cunostiinta cu podeaua, eram sigura ca nimic nu se schimbase si ca eram lafel. Doctorul mi-a confirmat gandurile si mi-a spus sa traiesc cat mi-a ramas, din plin. In timp ce mama era deja jos, eu m-am lovit pe scari de un baiat saten cu ochii verzi. Ne-am privit pentru o fractiune de secunda si si-a urmat drumul pe scari. In urmatoarea noapte visul meu a fost innundat de parfumul lui si de ochii lui verzi, nu puteam crede in dragoste la prima vedere, nu trebuia. In ziua urmatoare am iesit sa ma plimb, era toamna si covorul de frunze ma fascina, cum puteam sa nu ma gandesc ca va fi ultima mea toamna. M-am asezat pe o banca privind persoanele ce treceau prin fata mea, mame cu copii in brate, cupluri indragostite, bunici fericiti, eu nu voi sti cum e sa fi indragostita, cum e sa fi mama, sau cum e sa imbatranesti sis a-ti vezi nepotii in jurul tau. Langa mine s-a asezat acelasi baiat de ieri, cata coincidenta poate exista? Butona pe telefon in timp ce eu ma holbam la el ciudat.

- Scuza-ma, n-am intrebat daca era liber locul.

- E liber, poti sta. Doar nu mi-am cumparat banca.

- Parca ne-am mai intalnit, sau mi se pare?

- Da, ieri, pe scarile spitalului. Eu ieseam de la Dnl Brown iar tu

- Iar eu mergeam la tata, Dnl Brown asa cum i-ai zis tu.

- Ah, nu mi-a trecut prin cap ca tu ai putea fi fiul dnl-ui Brown.

- Scuza-ma sa ma prezint, Will Brown, iar tu esti?

- Chelsea, Chelsea Cruz.

- SI ce faci aici? Nu esti la liceu, sau facutlate, sau undeva unde trebuie sa inveti?

- Nu, defapt nu mai invat, am 18 ani si am renuntat la facultate. Dar tu?

- Eu am 25, mi-a ajuns invatatul, iar tata ma ajuta sa ajung ce vreau sa fiu.

- SI ce vrei?

- Sa devin pictor, intotdeauna voi iubi arta.

Discutia noastra a continuat iar eu nu-mi dezlipeam privirea de la ochii lui verzi de zmarald. Ma topeam si parca ma faceau sa-mi doresc sa mai traiesc macar pentru ai vedea zilnic. Se facuse deja seara iar el s-a oferit sa ma conduca pana acasa, mama era sigur ingrijorata pentru ca nu m-am obosit sa mai iau telefonul de acasa. Tot drumul spre casa m-a tinut de mana povestindu-mi cat de frumoasa poate fi viata inconjurata de arta. I-am multumit ca m-a insotit pana acasa si l-am sarutat firav pe buzele lui moi si dulci. Nu-mi planuisem ca toate astea sa se intample insa dragostea nu te intreaba niciodata, ea pur si simplu te loveste. Asa ca toate zilele imi erau laminate de el, incepusem sa am grija de mine din nou, nu mai eram palida, ajunsesem chiar sa si zambesc, el ma facea sa uit, imi facea zilele mai bune, pline de soare. N-a durat mult pana sa ma daruiesc lui de tot, trup si suflet, este si va fi cel mai frumos dar de la Dumnezeu. Mama era asa de fericita cand ma vedea mereu zambind, mereu radiand de fericire, zburdand parca pe nori cu el de mana. M-am mirat mult cand am aflat ca Dumnezeu avea sa imi daruiasca ceva mai mult, ceva doar al meu, o fiinta care sa se dezvolte in interiorul meu, un bebe. Pentru el ma rugam seara de seara sa traiesc, sa pot lasa ceva bun in urma mea. Will n-a stiut si nici nu cred ca va sti, doar daca Dnl Brown ii va zice, de boala mea. Cele 9 luni au fost groaznice, dureri peste dureri, ameteli si greturi. Fiecare zi in plus ma aducea mai aproape de sfasit, de final care sper ca de data asta sa fie un Happy-ending. Ziua cea mare era aprope iar Will era in culmea fericirii, dar eu nu. Poate e un gest egoist dar imi doream asa mult sa traiesc, sa imi pot vedea fetita sau baietelul crescand. Ma dura enorm ca va creste fara mama, dar ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a tinut in viata pana sa ii dau viata micutului din mine. Paseam in halat si m-am asezat pe o masa mare in timp ce doctorul se pregatea pentru nasterea mea. A durut, mai mult sentimental decat fizic, si o simteam in jurul meu, parca ma ametea, ma hipnotiza, dar n-o lasam, trebuia sa rezist pana la final, stiu ca asta era scopul meu in viata. Deodata totul a incetat sa mai doara, doctorul mi-a pus micuta fiinta in brate facandu-mi ochii sa verse ultimele lacrimi. Era firav, era frumos si avea ochii lui Will, m-am dorit sa-I aiba ochii aceia de o frumusete rar intalnita. Era o fetita, pe care l-am rugat pe Will s-o numeasca Nicol, aveam atetea variante, daca va fi fata si daca va fi baiat. Apoi am inchis ochii, somnul ma fura asa ca tot ce-am soptit a fost te iubesc exact in momentul in care Will intra in salon. Era o durere prea mare sa-l vad cum plange la inmormantarea mea, sa-l vad cum se chinua noptile cu Nicol , sa simt ca in mine se rupe totul cand l-am vazut de mana cu o alta femeie. Dar am trecut peste tot, mi-am dat seama ca acea femeie pe nume Deizy il putea face fericit si pe el si pe micuta mea raza de soare. Am vazut cum Will vorbea despre mine, cu dragoste, cu durere, cu tristete, facand-o pe Nicol, acum domnisoara, sa inteleaga ca mama ei a fost o persoana speciala, care si-a sacrificat viata pentru ea. Dar nu era asa, nu eu mi-am sacrificat viata pentru ea, ci ea a adus bucurie in viata mea care deja se sfarsea zi de zi.