Nu murmură tăcerea ecoul tăcerii mele,
Nu-şi vântură aura mută în jurul buzelor pecetluite,
Surâde fad din contururile silenţiosului
Şi contemplă necuvântarea mea fidelă .
Îi păstrez tainele prelungind tăcerea ,
Agonizant de încet plasez ideea dezertării
În firele palpabile ale adâncimii ei lugubre
Şi inspir profund aer în piept .
Port în sufletu-mi încuiat în pustiu
Cheile tenebroase şi ruginite ale muţeniei absolute .
Şi totuşi …
Câtă încredere poate avea într-un simplu om ?!
Îmi place monotonia clipei ,
O schimb în simfonie interioară armonioasă
Subliniind accentele dure ale nemişcării
Acompaniate de-o linişte apăsătoare .
Ştie , simte că nu mai rezist
Şi plăsmuieşte cuvinte gravate cu sarcasm chinuitor ,
cu un rând mărşăluitor de regrete după ,
Ce-mi surpă criminale intenţiile stângace .
Îţi jur , jur tăcere că voi tăcea veşnic !
De ce să-mi regret vorbele rigide
Când le pot închide de-a pururi sub sechestru ?!
Cu mine ca paznic şi tăcerea ca martor absolut
Inspir adânc şi tac din nou .
La ce bun o lume pe care n-o auzi ?
Vorbeşte-mi vorbă mută ! Şi-ţi jur şi ţie
Că am să te ascult .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu